Când eram piatră de Liuba Liubastra
Când eram piatră de Liuba Liubastra avatar

Când eram piatră

număram frunzele șușotind în ploaie,
certându-se cu vântul și urmăream
cu câtă vanitate își dădeau importanță
în sânul pomului,
până când pomul, toamna, le hrănea cu moarte
și ca pe-o coajă inutilă le alunga
în noapte.

Când eram piatră
țestoasele mă învățau că mersul
începe cu un pas,
iar florile, că dragostea provine de la soare,
șerpii spuneau că timpul se măsoară
cu un ceas și dincolo de pomi
deschisă-i lumea mare.

Păsări și căprioare ziceau că râsul
e totuna cu plânsul,
iar cântul bucuriei și al jalei
este aceeași doină care răsună-n vale
și numai omul se poate înălța la cer,
stăpân fiind pe zare…
Dar piatra nu se poate face om
până nu crește mare.

Atunci am vrut să zbor
chemând Înaltul să mă urce
și dincolo de soare,
ca prin căldura și iubirea lui
să mă transform splendoare….
Din piatră devenisem pescăruș cu aripi albe,
țipând în sus peste pădurile din munți
și peste ape,
și ajunsă-n limpezimi de ceruri
urcam vertiginos spre soare,
tot căutând s-ating misterul.

Dar vai! Înșelătoare fu speranța!
Căci soarele din sus
urca mai sus…
Pe-un ideal
îmi preschimbai viața;
deșarte vise de simplu pescăruș.
Și numai spaima, setea
mai rămase,
friguri de moarte alergau prin oase,
iar aripile-mi amorțeau mai tare
cu cât mai mult m-apropiam
de soare…

Și-apoi…
apoi nimicul.

wwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwww

Grai Romanesc

One thought on “Când eram piatră de Liuba Liubastra
Când eram piatră de Liuba Liubastra avatar

Lasă un răspuns