Următorul (fragment de roman) de Dumitru Dănăilă
Următorul (fragment de roman) de Dumitru Dănăilă avatar

„LACRIMĂ SĂ FII!”
(Fragment din romanul în pregătire „URMĂTORUL”)
26 decembrie 2015

Nimeni nu-i mai intră în voie de la o vreme. A trecut, cu chiu, cu vai, de anul care l-a zgâlţâit puternic, l-a dat cu capul de pereţi, l-a făcut să alerge de la o zi la alta în neştire, ca după o minge de rugbi, doar pentru a se convinge că mai e încă pe lumea asta, căreia ştie bine că îi va spune în curând adio. Nu, nu va pleca pe lumea cealaltă, dar nu va mai fi printre oameni. Cum să nu fie? Şi acolo unde e sigur că se va duce el vor fi oameni. Oameni… Iar îi dau lacrimile lui Premiantu. Premiantu, aşa îl ştie lumea pe Mirică Voineagu, omul unuia dintre cei mari oameni ai locurilor pe care a văzut el lumina zilei în anul 1974.
Ce chef a dat atunci tatăl noului venit în cochetul orăşel de munte de pe Valea Prahovei, recunoscut pentru vechea lui fabrică de cherestea şi mai ales pentru cea de mobilă, dată de curând în funcţiune şi apreciată deja de străinătate! S-a cutremurat restaurantul, plin-ochi de cheflii, când Niculai Voineagu, maistru la Fabrica de cherestea, a încins o horă împreună cu cei care auziseră că face cinste şi veniseră bucuroşi să-şi stingă setea. Şi erau însetaţi rău muntenii, nu de apă erau însetaţi, apei nu prea îi ştiau gustul, de tărie erau însetaţi, de ţuica de prune care le colorează zilele înceţoşate, serbede, lipsite de orice altă perspectivă în afară de muntele de pe spinarea căruia îşi asigură traiul pricăjit.
– Io, mă, să ştiţi voi, io n-o să-mi las copilu’ în văgăuna asta, să se chinuiască aşa cum ne chinuim noi de ani şi ani, io îl duc la şcoli, mă, să scoată şcolile om din el, să nu ajungă ţapinar ori să plimbe aiurea vreun lemn prin fabrica de mobilă! O să auziţi voi de coplilu’ meu! a zis cu multă convingere maistrul.
– O să ajungă om mare, meştere, sigur o să ajungă om mare, să-ţi trăiască, da’ mai dai un rând?”, a întrebat unul din însetaţi.
A dat maistrul, multe rânduri a dat, pentru copilul lui a dat, pentru Mirică al lui şi al Irinei. Irina… A cam uitat de ea. N-a uitat, dar nici nu-şi face griji, ştie că e pe mâini bune, i-a spus medicul care a asistat-o la naştere că totul e în regulă. Irina… Frumos nume… Dar Mirică… Parcă nu-i place. Îi palce, nu-i place, aşa îl cheamă pe naş! Şi naşul e colegul lui de serviciu şi cel mai bun prieten. A stabilit de mult cine e naşul, de când a primit vestea că va avea un urmaş, acum gata, nu se mai suceşte, la el vorba e vorbă.
Spre ziuă, după ce invitaţii meşterului şi-au mai potolit setea şi au plecat pe la casele lor, Niculai Voineagu încerca să-i convingă pe cei care se ţineau aproape de şeful lor până la ultima picătură de tărie că pentru el viaţa nu mai contează, de-acum numai micuţul, darul cu care a fost îmbelşugat, numai el contează, de-acum doar pentru el trăieşte.
– Lui i se cuvine tot ce am agonisit noi până azi, eu şi nevastă-mea, lui o să îi dăm tot, să nu-i lipsească nimic, să nu se zbată cu greutăţile cum ne zbatem noi de atâta timp. N-are nimic de făcut, nimic, decât să crească şi să înveţe. Să înveţe şi să fie om. Şi să fie curat ca lacrima. Atât îi cerem şi noi. Nimic altceva, ca lacrima să fie de curat, a zis maistrul şi a mai comandat un rând de tărie.
În timp ce se înălţa zbătându-se să-şi afle loc tot mai bun printre cei de seama lui, Mirică a auzit de nenumărate ori îndemnul tatălui: „Să fii curat, măi băiete, lacrimă să fii!”, aşa îl îndemna ori de câte ori venea vorba despre cinste, adevăr, dreptate şi alte calităţi morale despre care piciul nu ştia mai nimic. Pentru el, a fi curat însemna să se spele, să fie îmbrăcat îngrijit, să aibă unghiile tăiate şi batista călcată, să iasă bine la controlul care se făcea la şcoală. Nici mai târziu, când credea că ştie deja multe despre viaţă, n-a priceput prea bine despre ce curăţenie vorbeşte tatăl său.
Acum, când e om la casa lui, ştie ce înţeles are îndemnul repetat cu insistenţă de omul care nu îi este doar tată, Dumnezeu îi este. E limpede de ce vrea bătrânul curăţenie în zilele acestea întunecate, smolite s-ar putea spune, cum n-au fost nicicând. Acum îi sună altfel în urechi cuvintele simple, rostite altădată duios, acum le aude vuind puternic, neîntrerupt, sfâşietor. Parcă îi sparg timpanul, îi pătrund în creier, în trup, îl îngenunchează, îl culcă la pământ. E deja căzut la pământ, el aşa se vede şi e sigur că n-o să-l mai ridice de acolo nimeni, e sigur că îşi va duce restul vieţii târându-se anevoie printre zile, printre ani.
Cam aşa se vede Mirică Voineagu în viitorul de care a început să se teamă. Pentru el, revelionul, atât de aşteptata sărbătoare, a fost mai mult decât cumpăna dintre ani, a fost, într-un fel, cumpăna dintre viaţă şi moarte, a fost căderea abruptă în neantul ce a început să i se înfăţişeze odată cu gluma apărută pe seama unui demnitar de rang foarte înalt: „Ştii bancul cu Dubai?” „Nu.” „Duba-i pregătită!”
„Iar duba? Pentru cine s-o mai pregăti?”, se întreba Mirică, om în toată firea, doar ce intrase în a patruzecea iarnă. Văzuse, în anul abia plecat în istorie, în 2014, zeci de spectacole la televizor, cu poliţişti impasibili, cu politicieni ori mahări de mâna întâi săltaţi fără milă şi urcaţi în grabă în dubă, cu ziarişti care puneau întrebări scurte şi acide, cu avocaţi care îi apărau pe năucii din maşina aceea blestemată, pe rămaşii fără libertate. Se temea că va veni şi rândul ocrotitorului său, parlamentarul Dodel Marius Ciocoban, omul care, în acea zonă, era supraom, era stăpân peste Fabrica de mobilă, intrată în posesia lui prin nemaipomenite şi iscusite jonglerii, era stăpân peste o vilă de nabab şi peste câteva apartamente, peste terenuri intravilane, peste zeci de hectare de pădure şi mai ales peste oameni era stăpân, pe mulţi îi avea cu ceva la mână, ştia, din nenumăratele lui surse de informare, multe şi mărunte despre ei. Toată lumea aştepta ziua când supraomul va fi dus la răcoare, la adăpost de gura lumii, la adăpost de un foarte posibil gest necugetat al vreunui supărat pe el care l-ar vrea sfârtecat fără milă. Toată lumea aştepta ca, între ziduri reci, neprimitoare, să întâmpine smerit, cu privirea aruncată pieziş printre zăbrele, intrarea în 2015.
De atunci, de când devenea tot mai clar că deputatul nu mai are mult până va ajunge dincolo de gratii, deocamdată în scopul cercetării penale, de atunci au început să apară probleme şi pentru Mirică. Omul capabil, sigur pe el, întreprinzător şi descurcăreţ a rămas deodată fără nopţi şi acum plânge amar după liniştea şi siguranţa care îl făceau să calce apăsat, să ţină capul sus şi pieptul înainte, să fie mândru de locul onorant între oamenii orăşelului din acea zonă de munte. Şi zilele lui… Vai de ele! Se miră că trec pe rând, una mai chinuitoare decât alta şi el e încă în libertate. Ce va fi cu el de aici înainte, din clipa când va rămâne al nimănui? Da, da, al nimănui va rămâne! Fără spatele puternic al parlamentarului, va fi, pur şi simplu, desfiinţat. Cine l-ar crede că tot ce a adunat de-a lungul anilor e rezultatul muncii cu braţele sale, cu mintea sa, este rodul zbaterii îndelungi a întregii familii?
De când ocrotitorul lui e în pericol să fie pus la păstrare şi să nu mai vadă decât un petic de cer, Mirică a rămas fără busolă, nu mai ştie pe ce lume e, nu ştie la ce gând din noianul celor care îi trece prin minte să se oprească, nu ştie ce are de făcut înainte de toate. Ar fi bine, nimic de zis, să dea de pomană din agoniseala lui, dar poate ar fi la fel de bine să ascundă câte ceva din ea, să pară mai curat în faţa anchetatorilor. Ce să ascundă? Nimic nu mai poate fi îndreptat ori reparat, răul a fost făcut, urmele răului nu mai pot fi şterse. Şi ce să facă? Să se tânguiască toată viaţa? Nici nu mai are lacrimi să-şi plângă necazul că nu l-a ascultat pe Zbiru, aşa îi zicea tatălui său, Zbiru, nume cu care mama îl înspăimânta când făcea vreo trăsnaie, deşi nu era cazul, Niculai Voineagu nu s-a purtat niciodată cu el ca un tiran. N-ar fi fost rău să fie brutal, să îi ştie de frică, poate n-ar fi mai auzit acum aiuritorul zornăit de cătuşe. Îl aude din ce în ce mai bine, e tot mai aproape de el scrâşnetul acela metalic. Ştie sigur că îi va veni şi lui rândul să se vadă cu mâinile prinse în fiare. Atât nu ştie: când.
Până hotărăşte ce mai are de făcut, dacă mai e de făcut ceva până în ziua aceea fatidică, netrebnică, ucigătoare, când va fi săltat de oamenii legii, se tot întreabă cum a ajuns aici el, Premiantu, răsfăţatul, respectatul de toată lumea, ce ape învolburate l-au aruncat în situaţia asta groaznică, de nesuferit, în chinurile care îl macină fără milă.

sssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssssss

Grai Romanesc

One thought on “Următorul (fragment de roman) de Dumitru Dănăilă
Următorul (fragment de roman) de Dumitru Dănăilă avatar

Lasă un răspuns