MOARTEA NU ESTE UN NEANT de Trandafir Simpetru
MOARTEA NU ESTE UN NEANT de Trandafir Simpetru avatar

Ar însemna să ne iluzionăm dacă noi înşine în primul rând am putea crede o clipă în autenticitatea unei confesii ambiţionând să exprime discursiv mai bine ceea ce face poate chinul, teroarea şi hrana noastră cea de toate zilele şi eternă. Magica forţă a cuvintelor mai presus de voinţa unui ins, ne impune însă, o mecanică a rostirii şi iată, reuşim să articulăm propoziţii şi fraze încercând savoarea unui cuvânt ,,moarte,,. În poezia spaniolilor moartea nu e decât materia luminoasă a unei raze de lună care arată zvâcnetul sângelui Pe noi rostirea lui ne face vii, ponderabili, suferitori şi chiar în stare de a mai spune ceva. Căci moartea ca şi existenţa unui individ nu e o entitate caducă, o realitate suferind fixaţia într-o zonă a oribilului, a monstruosului, a neantului celui mai pur şi nici a negaţiei impulsului vital. O persoană, fiecare fiinţă, îşi creează propria-i viaţă ca şi propria-i moarte. Dacă e făcută pentru creaţie, ea poate fi neputincioasă uneori şi, numai prin faptul că există, poate fi anulată şi distrusă. O persoană nu-şi poate eluda moartea, căci ar comite astfel o greşală ca atunci când nu ar avea conştiinţa evidenţei celor două braţe ale sale. Conştiinţa de sine a unei persoane merge de la exacta evaluare a condiţiei sale biologice, până la clarificarea actelor sale existenţiale, compunându-i o morală pozitivă. Fiecare face din propria-i moarte o realitate perfect distinctă de a altora cât ştie să o conceapă ca loc al pasiunii ca şi al dispreţului pentru propria-i existenţă, liman luminat de sfârşitul timpurilor. Şi, de asemenea, numai moartea uzurpă memoria lucrurilor cuminţi şi mărginit omeneşti şi înnobilează individul cu conştiinţa orgolioasă a dorinţei de a rămâne etern şi de a fi fost dintotdeauna. De aici pleacă şi ideea că poezia poate fi vizionară, că poezia este un dor unic şi universal. E singura replică pe care omul o poate da morţii – să arate că e neputincios dar ca frumuseţea pe care el şi-o înţelege căzând, este cu mult mai mare decât răul prezenţei absolute a neantului. Astfel poezia înseamnă apoteoza spiritului uman, și, pentru că este şi o însumare a limitelor lui, apoteoza devine cumplită. De aici amestecul, confuzia de umilinţă şi orgoliu, căci poezia trădează în ce măsură condiţia umană limitează arbitrariul universal. Fără artă, fără poezie omul nu poate justifica universului o infinitate străină. Prin poezie, el dobândeşte singura formă prin care infinitul se poate institui în finit, în absenţa oricărei suferinţe. Omul are teroare de nemărginire. Prin poezie se vindecă de această teroare. Iar vindecarea se întâmplă în absenţa oricărei suferinţe, a lui şi a ceea ce se instituie. Poezia vizionară nu coincide cu cea profetică, ultima însemnând doar ,,vederea,, viitorului. Poezia vizionară surprinde conexiunea între condiţia originară şi cea finală a spiritului. Astfel ea este implicit profetică, o profeţie îndreptată cu faţa spre toate timpurile. Izvorul poeziei vizionare se află în forţa de conservare a destinului mitologic. Poezia vizionară poate ieşi din limbaj, poezia minoră rămâne în limbaj. Cea vizionară este traductibilă, poezia minoră este intraductibilă. Poezia minoră este forma periculosă prin care arta se supune instrumentului. Unui poet care se-ncurcă în limbă, zeii nu-i dau atenţie. Minorii se-ncurcă în limbaj de dragul de a se descurca şi nu pentru că ar privi un scop mai înalt. Poeţii vizionari îmbogăţesc îndeosebi spiritul unui popor, minorii îi conservă asimetriile de limbă. Cei care pun semnul egal între existenţă şi limbaj confundă logosul cu lingvistica, echivalând existenţa cu una din funcţiile ei. În poezia vizionară, lirismul, odată declanşat, este fără sfârşit. El va exista dincolo de text, fiind gândit şi în afara lui. Limbajul pentru el este în primul rând mijloc şi abia după aceea scop. Poetul minor există în limitele textului, lirismul lui e finit iar necesitatea pe măsură. Pledoarie pentru roman a existat şi există, pentru poezia vizionară criticii nu se ridică, ei aprobă tacit când e cazul, însă se strâng precum muştele pe miere în jurul dulcei poezii. Ori, nici un act critic nu trebuie declanşat în afara conştiinţei destinului literaturii române. Şi destinul acestei literaturi trece prin cei mai mari creatori ai ei. Suntem un popor cu o memorie imensă, a trebuit să ne-o exersăm de secole. Memoria noastră este o gigantică bibliotecă, de ce să nu ne cufundăm în ea?
Destinul în afara memoriei nu există, ori, pe calea lecturii cărţilor esenţiale, se ajunge la redeşteptarea acelei atotcuprinzătoare memorii.

Trandafir Simpetru

1279253550_216749fc2379b1

Grai Romanesc

Lasă un răspuns