Vis fără sfârșit …
Vis fără sfârșit … avatar

“ „Viaţa ta a fost aşa şi nu altfel”, spune ea, şi în fraza aceasta zace imensa nostalgie a lumii acesteia închisă în luminile şi culorile ei hermetice din care nu este permis nici unei vieţi să extragă decât aspectul unei exacte banalităţi.
În ea zace melancolia de a fi unic, şi limitat; într-o lume unică şi meschin de aridă.
Câteodată, noaptea, mă trezesc dintr-un coşmar teribil; este visul meu cel mai simplu şi cel mai înspăimântător.
Visez că dorm adânc în patul în care m-am culcat de cu seară. E acelaşi decor şi timpul aproximativ exact al nopţii; dacă, de pildă, coşmarul începe la mijlocul nopţii el mă situează cu exactitudine în felul acela de întuneric şi de tăcere care domneşte la acea oră. Văd în vis şi simt poziţia în care mă aflu, ştiu în care pat şi în care odaie dorm, visul meu se mulează ca o piele subţire şi fină peste poziţia mea adevărată şi peste somnul meu din acea clipă, în această privinţă s-ar putea spune că sunt treaz: sunt treaz, dar dorm şi visez veghea mea. Visez somnul meu şi în acel moment.
Şi iată că de-odată simt cum somnul se adânceşte, se îngreuiază şi tinde să mă tragă după el.
Vreau să mă trezesc şi somnul îmi atârnă greu de pleoape şi de mâini. Visez că mă agit, că dau din mâini, dar somnul e mai tare decât mine şi după ce m-am zbătut o clipă, mă cuprinde mai greu şi mai tenace, încep atunci să ţip, vreau să rezist somnului, vreau ca cineva să mă trezească, îmi trag palme cu violenţă ca să mă scol, mi-e teamă că somnul mă va scufunda prea adânc, de unde nu voi putea reveni niciodată, implor ca să mă ajute cineva, şi ca să fiu zgâlţâit…
într-un sfârşit ultimul meu ţipăt, cel care a fost mai puternic mă trezeşte. Mă găsesc deodată în odaia mea adevărată care e identică odăii mele din vis, în poziţia în care mă visam, la ora când bănuiam în coşmar că mă zbat.
Ceea ce văd acum în jurul meu diferă foarte puţin de ceea ce vedeam cu o secundă mai înainte, dar are nu ştiu care aer de autenticitate, ce pluteşte în lucruri, în mine, ca o răceală bruscă a atmosferei iarna, care măreşte deodată toate sonorităţile…
în ce constă simţul realităţii mele?
în jurul meu a revenit viaţa pe care o voi trăi până la visul următor. Amintiri şi dureri prezente atârnă greu în mine şi eu vreau să le rezist, să nu cad în somnul lor, de unde nu mă voi întoarce poate niciodată…
Mă zbat acum în realitate, ţip, implor să fiu trezit, să fiu trezit în altă viaţă, în viaţa mea adevărată. Este cert că e plină zi, că ştiu unde mă aflu şi că trăiesc, dar lipseşte ceva în toate acestea, aşa ca în grozavul meu coşmar.
Mă zbat, ţip, mă frământ. Cine mă va trezi?
în jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde.
Cine mă va trezi?
întotdeauna a fost aşa, întotdeauna, întotdeauna.”

Scopul inevitabil al vieții este moartea, deja a început cu mine … îmi spunea cineva odată că – “Omul moare la 30 de ani dar este îngropat la 70 de ani … ” – un fapt deplin în definitiv. Putem trăi – viața asta fără a deriva în/din adevărate circuite de putere. Timpul nu ne așteaptă să ne trezim, iar ceea ce ne complică și mai mult existent este toată această întreagî formă de a exista … cum? Oarecum.
Dar greșim, greșim cu toții … opusul vieții nu este moartea!
Viața nu are echivalent, vă-ndemn pe toți la trezie, acum, aici … conștientizarea sinelui, propriei existențe în esență, detașându-ne de aparență, determinarea și țelul sunt parte din unitatea concentrată în a fi.
Așteptarea, dulce înfiorare a noii călătorii, beție timpurie și mult fum peste a vărsării plecăciune. Mai ia puțintică lumină să izbutești a ajunge la capătul ăstui început, și așa la infinit … dar cât durează infinitul?
S-a așezat praful pe scările sufletului vostru și toate s-au schimbat … văd porți de fier a căror suprafață s-a degradat, văd doi ochi verzi în dosul porții zăbrelite ce pomenesc de o veche întâmplare, de mult apusă, – ai uitat cu siguranță de acea iarnă.
Mă îndreptam spre lacătul porții, și căutam să-l descui, dar nu izbuteam … era prea mult pentru mine. Nu puteam privi acei ochi, era un dulceag desfrâu al gândurilor mele, un fel de sufocare urmată de gura aerului, mult prea întârziată.
Și s-au îndepărtat ușor ochii aceia de la mine, și parcă-n mine ceva preasfânt s-a frânt, ceva din eternitate mi-a deconcertat lumea … vlăguită de simțăminte; mi-e coloana dinspre moalele capului podidită cu flori uscate pe coline și copaci sinucigași în decor, cu ușoarele cuvinte slobozite și din loc în loc căte o troiță cu câte un Iisus trist, de demult … năucită mă regăsesc și nu percep de ce … din toate astea m-am trezit.

Ca un pisic de lut se leagănă gândul pe poalele frânte ale frunții, cu multe apucări și dezrădăcinat de prea multe secete și focuri zăpăuge, încalcă orice lege a firii și sfidează astă întreagă aparență, vrând să fie altfel. Nu se rușinează și nici nu-și pleacă capul supus nici când flamurile celor vremi s-au ridicat în vânt … nu se teme în pofida faptului că a crescut în acceși derivă, ca și mine … nu plânge și nu aruncă cu false mărturii peste-a buzelor migală.
Cu ochii ațintiți în bezna asta fără început și capăt caut a alege ultima licărire, ultima fărâmă de speranță, cea de pe urmă unificare a mea cu voi … cred în viață, în iubire … cred în voi!
Tresar ușor, un scump fior m-a încercat, nimic mai mult, un dulce sentiment al timpului plăpând … vă chem aici să putem număra împreună clipele astea, aste ulicioare scobite în centru timpului, și stelelor să le ridicăm câte un templu fiecăreia … ajutați-mă! Împreună știu că putem sili timpul în loc, îl putem opri la o cafea și apoi fără îndoială îl vom sechestra în podul casei mele … nu va mai avea cale de scăpare. Planul acesta nu poate da greș, este imposibil a eșua, cu neputință!
Nu îl mai putem lăsa să umble bezmetic peste tot …
Nu mă puteți lăsa singură, nu voi izbuti, nu vă feriți privirea și nici nu vă împotriviți chemării mele, nu atrageți decât moartea … suntem aici, acum! Vă chem la trezie, vă chem aici, acum … unde nici timpul, nici toate aste deșertăciuni nu mai există … exiști doar tu în forma cea mai pură și simplă a ființei tale.
Dar, m-am trezit … țipând. De ce m-ați înfășurat în giulgiul ăsta negru, iar deasupra mea domnesc frunzele astea uscate … unde sunt florile acela vii și colorate, unde este curcubeul, dar unde v-ați ascuns cu toții … aha! Am perceput jucăm vația-ascunselea … știu unde vă voi regăsi sunteți cu toții în podul casei mele!

Crezi în ce ochii nu pot vedea, urechile auzi, gura gusta, pielea simți, nasul mirosi și mintea … supremul muribund silit în corpul ăsta le adună pe toate acolo unde tu nu te poți opune. Te temi de tot ceea ce se înfățișează acolo, ești conștient ce se petrece acolo când tu închizi ochii? Haide împreună să ajungem acolo …
Ce simți atunci când ploaia îți atinge întinderea mărginită a trupului? Ce simți când aceeași picuri îți ating sufletul, învăluindu-l în limpezi trăiri?
Dar ce simți când focul arde în sobă un butuc zdravăn adus din timp din pădure, pe când afară viscolește cu mare trudă iarna? Pe când dincolo frigul domnește sau arșița curmă simțăminte pe capete, fără milă sau menajamente!
Bieții artiști se frâng ușor, ușor în fiecare zi a vieții lor … se amăgesc cu filosofii murdare sau din când în când se îmbată cu a vieții tărie. Luciditatea îi ocolește pe mulți dintre ei, și aleg a calcula altfel limitele probabilității dintre ei și “NOI” … suntem niște călători continui în a vieții cernire, în a nemărginirii simțăminte și a șcenelor înălțime! Între cer și pământ am reușit să vă ating sufletele … unele erau dornice de visare, altele avare, necontenit în căutarea avuțiilor, altele însetate de iubire, altele afumate de a focului văpaie ce chiar și in raiul lor i-a căutat, altele prezente, altele în descompunere, unele pâlpâine ușor, altele urlând a lepădare … cu toatele le-am apropiat de a umbletului meu ram cu lacrimi și venin în cale. Voi izbuti vreodată a aduna toate astea piese scumpe la un loc cu Dumnezeu, acolo unde el este cu noi și noi cu el … aici!
S-au opus unii, arzând în priviri în mii de sunete acompaniind orchestra de pe acea scenă mare, cu flori pe margini și lumini în centrul viu, dar ia te uită! Apar artiștii … ce citești pe fața lor, ce citești în umbletul lor, dar în plecăciunile acelea penitente?
Dar, răsare luna … și sunt chemați cu toții la scenă deschisă prin aplauze și priviri cercetătoare … dar nu mai priviți, închideți ochii mai bine! Ce vedeți? Bate ceasul ora 00:00 și clopotul din turnul vechi nu este un artist … ci doar un zeu anesteziat!

Un dulce desfrâu mă copleși, cu frâie de ghiață și lanțuri de foc … ce vrei cu mine? Mă smulge cu un soi de înflăcărare nebună din așternut și mă scoate pe ușa odăii mele … târâindu-mă prin nisipul acela mișcător … dar unde mă duci? … strigam la el și mă zbăteam continuu, dar părea a nu auzi, ori mai degrabă a nu percepe aceea ce eu îi spuneam, se uita înfiorat la mine și ceva în ochi în pâlpâia, ca o ultimă scânteie a vieții. Dar, nimic nu pare a-l mișca, își continuă mai energic, mai motivat drumul spre nicăieri … prin păduri a căror copaci ne priveau cercetători iar mie îmi azvârleau la răstimpuri câte o privire de parcă le era frică să nu îi vadă el, îmi dezvăluiau în taină un soi de milă, un fel de compătimire acră și smeadă … dar de ce? Potecile se aliniau în fața lui, și îi arătau imagini din cealălalt loc al lumii, probabil cel în care urma să ajung. Dar prin curaj și îl întreb – Domnule, nu vă supărați, mai călătorim mult? Dar nu se obosi a-mi răspunde, ar fi trebuit să mă mulțumesc cu faptul că își întorsese capul și din privirea aceea am înțeles … unde mă duce, ce va face cu mine, de fiecare dată, iar și iar … la nesfârșit până visul va căpăta un deznodământ. Dar acum, probabil urmează să mă întrebați cine este tipul … hmmmm!
Nu știu, știu doar că este din mine … știu că el este aici pentru mine.
Umblu așa de ceva vreme, și nu întâlnesc în calea-mi flori, nici zâmbete, nici lumină. Unde ați apus cu toții, sunte-ți tot în podul ăla blestemat, nu cred v-am căutat acolo de mii de ori … și acolo nu se ascund decât pânzele depăianjeni ale căror zestre s-au înmulțit, ceva șoricei de mult pensionați, cu praf prin colțurile stinghere și cu lemnul grinzilor îngălbenit de prea mult fum … dar voi nicăieri.
Arătați-vă până nu este prea târziu, până ce nu mă duce prea departe vântul ăsta … mă vedeți? Mă auziți?

Dar m-am trezit, prea lung somnul ăsta … mă regăsesc tot aici tot înconjurată de cântecele miilor de greieri ce nu au somn și nici stare vara asta, tot în odaia mea unde razele soarelui îmi ridică ușor plioapele … și mi-au smuls amintirea nopții cu o înflăcărare neghioabă și ușor străină … greierii îmi acompaniază în continuu gândurile cum orchestra slujea cu sfințenie prestația acelor artiști …

Un acord, și un deznodământ pe sfârșit!
385520_476299869056146_1577137605_n

Grai Romanesc

Lasă un răspuns