De la Nefiinţă către Fiinţă şi Cosmos
De la Nefiinţă către Fiinţă şi Cosmos avatar

De la Nefiinţă către Fiinţă şi Cosmos
-eseu(1)-
1) Generalităţi
Acest eseu pe care îmi propun să îl scriu acum este cumva asemănător cu cel de dinaintea lui-în sensul că tratează chestiuni de acelaşi gen- cu diferenţa specifică, atât ca orientare, cât şi ca metodă de abordare, că de data aceasta voi privi lucrurile prin prisma dualismului şi a dialecticii mişcării contrariilor. Mai exact, de această dată, problema eseului nu mai ţine în mod expres de numere, ci de cauze, şi de modul în care acestea interactionează între ele în procesul Gândirii şi al Cunoaşterii lumii şi Universului, prin concepte generale pe de-o parte, cât şi prin cele particulare pe de alta! Conceptele generale (universalele) ne dau o vedere globală asupra lucrurilor prin prisma noţiunilor şi axiomelor pe care se sprijină gândirea umană în raţionamentele inteligibile pe care le face, în timp ce conceptele particulare ţin de exemple practice din lumea sensibilă, de exemple şi analogii şi,,nu în ulltimul rând, de demonstraţii practice.Toate aceste elemente, enumerate mai sus, ţin deja de o bază de cunoastere a lucrurilor de pe poziţii filozofice, lucru care pentru unii este un avantaj, iar pentru alţii un dezavantaj! Oricât m-aş strădui eu să prezint aceste lucruri la un nivel mediu de înţelegere, întelegerea reala a lucrurilor nu va ţine neapărat de ,,iscusinta mea” de a prezenta lucrurile cât mai concis- cu toate că acest lucru mă voi strădui să îl fac- ci de baza de cunoştinte a cititorului, atât în privinţa chestiunilor legate de filozofia pură (filozofia ideilor), cât şi de experienţa de viaţă şi de gândire particulară a fiecăruia, adică de o cunoaştere ,,preexistentă” a noţiunilor şi a exemplelor de care mă voi folosi si eu în acest eseu. Voi încerca să prezint căt mai succint noţiunile generale, lăsând un spaţiu mai mare exemplelor, căci acestea sunt ,,cârjele oricărei demonstraţii”,aşa cum susţinea şi I.Kant în Critica Raţiunii Pure…
a) Ce este Nefiinţa?
Nefiinta este un concept general vast, prezent în mai toate marile culturi şi filozofii ale lumii, dar percepţia asupra ei nu este aceeaşi în toate cazurile, ci ţine de specificul şi de particularităţile proprii ale fiecărei culturi şi filozofii în parte. Din acest motiv a fost destul de dificil pentru marii ganditori ai lumii să sintetizeze acest concept atât de vast şi de divers totodată. Cu toate aceste dificultăţi majore cu care au fost nevoiţi să se confrunte, s-a ajuns totuşi, în timp, la căteva noţiuni de bază şi întelesuri comune, acceptate şi reformulate periodic. Cele mai cunoscute noţiuni legate de nefiinţă ar fi că ea este ,,o Fiinţă fără fiinţare proprie” , adică un soi de ,,substanţă fără trăire şi conştiinţă de sine”,dar căreia nu i se poate nega ,decât în act, nu şi în potenţă, această ,,existenţei în sine”,căci cunoştinţele oamenilor sunt destul de vagi, dacă nu cumva…simple închipuiri în această privinţă. O altă percepţie asupra Nefiinţei este aceea că ar fi ,,o Fiinţă imperfectă”, în opoziţie medie cu Fiinţa Divină,care este Fiinţa prin excelenţă! Din această perspectivă Nefiinţa ar avea ,,unele din atributele Fiintei”,dar nu pe toate,fiind prin urmare, fie ,,o Fiinţă pe calea către Fiinţă”, fie ,,o Fiinţă degenerată” , un,,Deus otiosus” sau ,, o coincidentia oppositorum” în care se reunesc toate contrariile lumii si ale universului, aşa cum afirma filozoful german Nicolas Cusanus. O altă acceptie ar fi aceea de ,,Fiinţă prin accident”, asa cum o percepea Aristotel, care nu-i nega existenta ,,în sine”,dar nici nu putea să o confirme în mod categoric ca pe ceva bun, or de folos omului, sau Stintei lui,tocmai datorită ,,accidentelor şi aporiilor” către care conducea Gandirea:…La Aristotel, ca şi la Eminescu, Nefiinţa se confundă cu Ignoranţa,sau cu atributele acesteia!
La altii Nefiinţa este un opus mediu între Fiinţă şi Haos, Căci opusul absolut al Fiinţei nu este Nefiinţa, ci Haosul! În fine, pentru filozofia şi religia vedică este chiar punctul de pornire în Manifestare, punct care dezvăluie existenţa stării de ,,precosmos” a Materiei primordiale, dar nu una raspândită haotic în spatiu, ci una căreia îi sunt impuse niste limitări şi nişte condiţii stricte de a fi. Voi încheia această succintă prezentare a conceptului de Nefiinţă,cu un scurt citat dintr-un Cânt vedic, în care apare şi conceptul Nefiinţei, la care mă voi întoarce după ce vom vedea limitările şi condiţionările impuse de Eminescu acestui concept precosmic, care este Nefiinţa :
,,Din Nefiinţă(a-sat) poartă-mi paşii spre Fiinţă ( sat),
Din beznă poartă-mi paşii spre lumină,
Din moarte poartă-mi paşii spre nemurire!”
Acest cânt-invocaţie Upanişadică dezvoltă o întreagă Cosmogonie spirituală,de Naştere a Cosmosului din dualismul Moartea-Foame, la care voi reveni ceva mai încolo! Până arunci putem detecta aici conceprul de Sat=Fiinţă care confirmă afirmaţia lul Blaga, potrivit căreia ,,Veşnicia s-a născut la sat!” După cum reiese de aici, în sanscrita, Veşnicia înseamnă chiar Fiinţă, adică SAT! b.) Ce este Fiinţa?
Dacă în cazul Nefiinţei a fost destul de dificil să se găsească nişte termeni comuni care să o defineaca, sau să o cuprindă în concepte generale cât de cât acceptabile, se pare că în cazul Fiinţei s-a găsit destul de uşor o astfel de definiţie generală:,,Fiinţă este tot cea ce este!”, tot ceea ce are o formă şi o existenţa ,,în sine”de netăgăduit. Deşi în aparenţă lucrurile par mult mai simple în cazul Fiinţei decât al Nefiinţei, Aristotel avertiza că lucrurile nu stau deloc aşa, şi că avem şi aici o multiplicitate de sensuri şi de accepţii în care se ia. Mai concret, în cazul Fiinţei avem ,,tot atâtea sensuri şi accepţii particulare câte avem şi pentru Unu”.
,,Despre fiinţă se vorbeşte sau în sensul de fiinţă prin accident(Fiinţă prin accident este Nefiinţă în sens aristotelian n.n)sau în sensul de fiinţă în sine ( Fiinţă în sine şi pentru Sine, este Fiinţă fără accidente,adică Principiul absolut,sau Unul n.n.).În chip accidental, de pildă, când spunem că omul drept este cult sau că omul este cult sau că cel cult este om…
Fiinţă în sine se ia în atâtea accepţii câte feluri de categorii sunt. Căci sensurile fiinţei sunt tot atât de numeroase ca aceste categorii. Deoarece, aşadar, dintre categorii una indică substanţa, alta calitatea, alta cantitatea, alta relaţia, alta acţiunea sau posesiunea, iar celelalte locul şi timpul, urmează că Fiinţa înseamnă acelasi lucru ca fiecare din aceste categorii…” Metafizica,Cartea V,cap.7
După aceste explicaţii extease din Metafitica lui Aristotel, începe să devină mai accesibil şi conceptul de Nefiinţă, prin opoziţii: O dată ca ,, Fiinţă prin accident”, şi a două oară că ,,Fiinţă cu atribute opuse celei ale Fiinţei în sine.”Ca o constatare logică a celor arătate mai sus, urmeaza că Nefiinţa neexistad ,,în sine şi pentru sine”îşi are domeniul de existeta ,,în afara lumii”, şi chiar şi în afară Universului material şi sensibil! Dar concluzia această ne duce direct către viziunile şi afirmaţiile lui Eminescu, din Scrisoarea I :
,,La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsa de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric că o mare far-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbră celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eternă pace!…”
Din perspective aristoteliene, dar şi eminesciene, ceea ce descrie Eminescu aici, în Scrisoarea I, este tocmai conceptul general de Nefiinţă! Dar este o Nefiinţă văzută nu neapărat că o ,,existenţa haotică”,căreia i se poate atribui sensul de Haos primordial, ci, mai degrabă, i se poate atribui sensul de ,,existenţa nemanifestată”, dar cu putinţă manifestării. Mai concret şi mai precis, Nefiinţă lui Eminescu, este o Potenţa cu toate atributele POTENŢEI aristoteliene, mai puţin una singură:Putinţă mişcării ,,în act”.Lipsită de această putinţă a mişcării-putinţă care este ea însăşi o cauza, cauza mişcătoare, sau eficientă- Nefiinţa aceasta este o stare latentă, de precosmos, dar nu Cosmosul însuşi! Mai exact, este ceva ,,pe cale de a se produce”,de a suportă actul devenirii de la potenţa la act, dar nu printr-o voinţă sau necesitate proprie, ci prin intermediul unei forţe externe, venite de undeva de la…,,marginile lumii”. Abia odată cu apariţia acestei forţe, Nefiinţă cosmică eminesciană începe să dobândească atributele manifestării şi, odată cu aceasta începe şi Cosmogonia eminesciană!
2.Materia precosamică
Ca şi Aristotel, Eminescu pune la baza ,,actului Creaţiei” o Materie precosmică, materie care nu are o formă anume, care nu este nici fiinţă, nici nefiinţă- dar care, în mod cert, este ,,o potenţă”, şi nu chiar una oarecare ci chiar …Potenţa tuturor potenţelor cosmogonice:Sinele! Dar până vom ajunge să vedem care este treaba cu Sinele (atman), să mai zăbovim puţin prin metafizica Ideilor Pure, ca să vedem ,,cum se potenţează”ele pe calapodul gândirii Stagiritului, şi după aceea pe calapodul gândirii lui Eminescu! Mai exact, trebuie sa luminăm conceptele şi să eliminăm echivocurile, lucru care l-ar fi facut şi Eminescu, dar poate de pe poziţia Ideilor filozofice ale lui I. Kant, al cărui ,,elev” se considera, dupa scrisele lui G.Călinescu! Cum eu nu sunt ,,elevul lui Kant”-şi Kant este prea speculativ pentru mintea mea, o recunosc- mă voi folosi de conceptele si argumentările aristoteliene pentru a mă autoghida cât mai bine pe cele doua tipuri de gândire complementare pe care va trebui să mă desfăşor şi eu, cu propria minte şi viziune. Deci:Ce este potenţa din perspectiva aristoteliană?
,,Potenţa este pe de o parte, principiul mişcării sau schimbării în alt lucru sau în acelaşi socotit ca altul, iar pe de altă parte principiul mişcării sau schimbării prin un alt lucru sau prin acelaşi lucru socotit ca altul.Căci noi atribuim calitatea de a fi o putinţă chiar şi faptului că un lucru suferă o influenţă, îndiferent de felul acestei influenţe, dar, în alte cazuri, spunem că el suferă această influenţă numai dacă ea contribuie la îmbunătăţirea lucrului în disculie. Putinţă se mai numeşte capacitatea de a duce un lucru la bun sfârşit şi de a-l săvârşi după propria voinţă, căci se întâmplă ca noi,
când unii merg sau vorbesc numai, dar nu fac acest lucru cum trebuie sau cum şi-au propus, să nu recunoaştem unor astfel de oameni putinţa putinţa de a vorbi sau de a merge. Aceeaşi observaţie este valabilă şi în sens pasiv. Apoi se mai numeşte putinţă toate stările ce sunt cu totul inaccesibile unei influenţe sau schimbări sau care numai cu greu se pot schimba înspre mai rău.Într-adevăr, lucrurile sunt sfărâmate, măcinate, îndoite, într-un cuvânt distruse nu din pricina unei putinţe, ci din lipsa unei putinţe şi a unei rezistenţe, Iar lucrurile nesusceptibile de modificări de acest fel sunt acelea care cu greu şi abia pot fi schimbate, din pricina putinţei lor, a forţei de rezistenţă şi construcţiei lor anume.”
Am dat un citat ceva mai lung şi mai complex asupra Potenţei, şi a acceptiilor în care se ia ea, decât unul mai scurt şi mai puţin cuprinzător. Având o cuprindere mai mare avem şi o putinţă mai mare de a înţelege lucrurile, dar asta după ce le sintetizăm puţin şi facem o conversie a termenilor într-un limbaj mai accesibil! Din perspectiva Mişcării, Potenţa este ,,un principiu de mişcare”-dar nu mişcarea-, şi un ,,principiu de schimbare”- dar nu schimbarea! Şi una şi cealaltă apar sub acţiunea unei forţe externe pe de-o parte, şi a uneia interne pe de alta! Cele doua forţe care produc miscarea şi în act,sunt forţele deja cunoscute în Fizică:forţa activă şi cea pasivă pe de-o parte-acţiuneaşi reacţiunea adică-, dar şi necesitatea şi puterea de rezistenţă pe de altă parte! Concuizionând cele aratate mai sus, Materia nu poate produce singură nici mişcarea şi nici devenirea decât sub acţiunea unui ,,cuplu de forţe”, care îşi are originea externă una, iar cealalta internă! Numai ,,vectorul” celor doua forţe reprezintă micarea reală, care este mişcarea în act, este recunoscută ca atare! Cea nemanifestată reprezintă doar potenţa, nu şi mişcarea sau devenirea însăşi!. Lucrul acesta era necesar să-l clarificăm, ca să obţinem ,,pârghiile inţelegerii”. căci la Eminescu sistemul este condiţionat prin limite şi neputinţe vădite.Să revedem atunci condiţionările lui Eminescu făcute prin Neputinţe, care sunt şi ,,lipse” şi limite, ce nu pot fi agregate chiar aşa de ulor în planul Gândirii şi al Cunoaşterii. Mai facem o precizare şi după aceea trecem la analiza propriu-zisă. Orice ,,lipsă”, indiferent care ar fi natura ei, sau locul în care ea apare,este şi o privaţiune! În funcţie de privaţiunile introduse într-un sistem de referinţă dat, se poate concluziona – fără nici un fel de demonstratie practică- dacă lucrul acela poate să fie real sau nu, sau poate să accepte o determinare sau nu! Deci să vedem privaţiunole introduse, şi în funcţie de ele să facem şi analiza:
1.) Privaţiunea de Formă: ,,La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”
Aparent este vorba de o privaţiune majoră- lipsa cauzei formale, adică una dintre cele patru cauze principale ale devenirii-, dar cum privaţiunea este făcută pe o ,,dublă negaţie”, aceasta ăndică fie ,,un contingent”,fie plasarea cauzei formale în alta parte…O dublă negaţie se poate desface, tot asa cum un contingent poate fi o potenţială cauză formală.Vom vedea acest lucru ceva mai încolo…
2.) Privaţiunea de Viaţă şi Voinţă: ,,Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă” Privaţiunea ,,de viaţă”- indusă ca lipsă- este una majoră, prinurmareaproape imposibil de surmontat! Privaţiunea de voinţă este una relativă şi ea poate fi suplinită de Necesitate! Adică tocmai cauza internă a mişcării…
3.) Privaţiunea Nemişcării ,, Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns”- Aparent o noua privaţiune majoră, dar aceasta o s-o rezolvăm relativ uşor la nivel de concepte…
4.) Privaţiunea Luminii: ,,Căci era un întuneric ca o mare făr o rază”- Aceasta chiar este o privaţiune majoră, care cu greu poate fi surmontată, dar…urmează o triplă interogaţie: ,,Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? care dispersează cumva neputinţa majoră.Vom vedea ceva mai încolo si dispersarea aceasta, şi de unde apare şi Lumina…
5.) Privaţiunea cognitivă: ,,N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă”- O privaţiune majoră şi aceasta, dar nu şi imposibil de surmontat…
6.)Privaţiunea Vederii:,, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază”-o privaţiune grea şi aceasta, dar uniioameni văd mai bine cu ,,ochiul interior” decât cu ochii fizici, asa că există o posibilitate şi aici!…
Judecând lucrurile prin prisma Metafizicii aristoteliene, în funcţie de Putinţe şi Privaţiuni, se poate spune în mod sigur că sistemuluiimaginat de Eminescu îi lipsesc două lucruri majore, pentru a-l face funcţional: 1.) Motorul mişcării şi ;2.) Energia;
Poezia eminesciană ,,curge” pe doua planuri, ca o consecinţă firească a celor două forţe contrare care intră în acţiune:Timpul cosmic vemind din ,,marginile lumii”, care acţionează în mod dinamic asupra substanţei precosmice, şi Cugetarea ,,agentului de miscare”,care este şi posesorul ,,cauzei formale”, care iniţial o presupunesem ca lipsă,dar care în realitate este întruchipată decătre ,,bătrţnul dascăl” ca forţă de atracţie a elementelor şi a numerelor, căci Numerele, în opoziţie cu Ideile, reprezintă chiar cauza formală la pitagoricieni,pe când Ideile reprezintă conţinutul formelor, in acceptia platonicienilor! Dar procesul mişcării cauzale doar se întrezăreşte, el fiind supus unui ,,proces de ocultare” pe de-o parte, adică este pus sub semnul Misterului, şi sub semnul translaţiei prin opozitii pe de alta, idee ce sugerează ,,o mmişcare circulară”,care tocmai prin faptul acesta devine aproape imposibil de înţeles în esenţa sa! Având un capăt al miscării în Mister, mister pus în mişcare circulară de către Lună- care ,,deschide şi închide” porţile Misterului şi ale Cunoaşterii- şi o alta în Infinit, care este cauza Timpului, o cauză temporală plasată intr-un ,,illo tempore” al trecutului sau al viitorului,lucrurile rămân suspendate ,,într-o clipă” şi,,o rază”, totul plasat într-un ,,joc al hazardului”, aflat la ,,degetul mic” al Nefiinţei, ori al Fiinţei! Să exemplificăm prin versuri aceste tipuri de mişcări care se întrezăresc şi se întretaie în dialectica lumii şi a Universului…
Mişcarea de ocultare a Lunii, proiectată ca o Maya-Devi cosmică,care are toate atributele Misterului ,dar şi pe cele ale iluziei, implicit cele ale ignoranţei omeneşti dobândite,sau cedate, prin transfer:
,,Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta, fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!”
şi închiderea ,,circulară” a acestei mişcări:
,,Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta, fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”
Şi acum mişcarea temporală de ,,rupere a ciclicităţii”,implicit a inerţiilor Nefiinţei:
,,Dar deodat- un punct se mişcă…cel întâîsi singur.Iată-l
Cum din chaosface mumă, iară el devine Tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se d4esface în făşii,
De atunci răsare lumea,lună, soare şi stihii…
De atuncişi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”
Grai Romanesc

One thought on “De la Nefiinţă către Fiinţă şi Cosmos
De la Nefiinţă către Fiinţă şi Cosmos avatar

Lasă un răspuns