De la Nefiinţă către Fiinţă şi Cosmos
De la Nefiinţă către Fiinţă şi Cosmos avatar

6.,,Când pătruns de sine însuşi…”

După ce am văzut care sunt ,,tiparele” Universului şi Forţele primare care îl compun la Originile sale Prime- Timpul şi Lumina,sau Energia şi Informaţia astrală- şi după ce am văzut şi ,,mărturia” lui Dumitru Prunaru, care numai o vocaţie ,,creaţionistă”nu putea să aibă asupra Universului, cred că putem sintetiza lucrurile ceva mai bine, şi să detectăm şi a treia componentă a sa, care nu poate fi decât una singură şi ea :Vibraţia astrală! Când ceva vibrează- indiferent ce ar fi ,,acel ceva care vibrează”- nu se poate trage decât o singură concluzie logică, şi anume aceasta: Unda de vibraţie conţine în sine şi Energie şi Informaţie, şi conţine implicit  şi Viaţă, sau Voinţă proprie”. Prin aceste repere simbolice şi mitice, pe care nu le poate nega nici Fizica şi nici Biologia, căci negaţia nu are nici o valoare aici, putem afirma fără dubii şi fără alte demonstraţii generale sau particulare, că Vibraţia este ,,amprenta primară” atât a celor care au fost, cât şi a celor care vor să fie în viitor.Din această perspectivă putem spune că Vibraţia astrală este ,,un produs compus” al Energiei şi al Informaţiei care circulă în Cosmos prin ,,canalele subtile” ale acestuia, şi că el poate fi codificat sau decodificat în diverse moduri! Şi plantele şi animalele şi implicit şi omul percep aceste ,,vibraţii astrale” de la Originile Creaţiei, în funcţie de care îşi organizează şi îşi duc mai departe toate informaţiile şi tiparele proprii de existenţă”. Se pare- şi poate nu doar ,,se pare”,ci şi ,,aşa şi este”- că aceste vibraţii astrale pe care le emite Cosmosul, sunt legate de Energiile astrale Yin şi Yang, care intrî atât în componenţa Macrocosmosului, cât şi în componenţa Microcosmosului! Aceste vibraţii astrale, cei din vechime le-au indentificat şi denumit într-un  ,,nume generic” ca fiind TAO,  şi că ele sunt în număr de 64, repartizate in mod egal: 32 Energii Yin şi 32 Energii Yang! În funcţie de aceste Energii subtile, şi de felul în care se manifestă ele în Cosmos şi pe Pământ, in ,,viul planetar”, se menţine Echilibrul în Univers, cât şi  în Viaţa însăşi a tuturor vieţuitoarelor Pământului. Prin Tao, care este reprezentat simbolic în Astrologie ca Semnul Racului, se transmit şi în Cosmos cât şi pe Pământ, energiile şi informaţiile necesare vieţii , care până nu demult au fostîn echilibru perfesc! Din păcate tocmai omul- care poate este, poate nu ,,Creatura supremă” de pe Pământ- a rupt echilibrul planetar preexistent, astfel că aceste energii, pe care el consideră că le stăpâneste, au produs şi produc atâtea catastrofe ecologice pe Planeta Mamă, în care este doar,,un musafir,şi nu un stăpân absolut”- Stăpânul Absolut este…,,Germenele de Aur” al Vieţii şi al Cosmosului, de la care primim cu toţii Energiile şi Informaţiile statornicite în ,,legi cosmice şi naturale”, prin vibraţiile astrale Yin şi Yang- şi prin acest fapt, omul modern, a devenit un adversar al Creaţiei şi al lui Dumnezeu, care nu face nimic altceva decât să lucreze la ,,propria-i pieire”. Este Adevărul trist al zilelor noastre, dar este Adevărul ,,cu subiect şi predicat”!

În ,,Rugăciunea unui dac” ,Eminescu reia sensurile şi semnificaţiile cosmogonice din ScrisoareaI, dar le pune sub semnul Sinelui Unificat, văzut ca ,,Germenele Creaţiei dintâi”:

,,Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”

Această nouă ipostază a Sinelui, care în Scrisoarea I nu se întrezărea din plan terestru, se întrevede acum destul de bine, când produce şi imaginea Sinelui unificat, ca ,,Singur zeu” al Creaţiei: ,,Pe-atunci erai Tu singur…” înainte de manifestare în actul Creaţiei propriu zise! Acest lucru devine şi evident şi explicit în strofa II:
,,El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!”

Cu siguranţă că mulţi şi-au bătut capul până astăzi să afle semnificaţia acestor versuri, şi care este originea lor reală.Originea se află în Vede-în BAU,şi în Brahmana III:
,,1.Copii lui Prajapati sunt de două feluri: zeii şi demonii. Zeii sunt mai tineri, iar demonii mai vârstnici. Ei s-au luat la luptă pentru lumile acestea( Pentru Creaţia  Sinelui(Puruşa) n.n).Zeii spuseră:,,Hai să-i întrecem în sacrificiu pe demoni prin udgitha!”
2.Şi spuseră glasului (vac): ,,Cântă-ne tu udgitha!”.Încuviinţând, glasul le-a cântat udgitha. A cântat dobândind pentru zei bucuria din glas, iar pentu sine (atman) ceea ce se rosteşte cu bine. Ei (demonii n.n) şi-au dat seama :,, Ne vor întrece desigur datorită acestui cântăreţ de udgitha”. Repezindu-se, l-au străpuns cu răul.
Răul este ceea ce se rosteşte nepotrivit ;chiar acesta e răul”.BrahmanaIII
Şi urmează succesiunea tuturor celorlalte simţuri ale omului, care rând pe rând sunt valorificate de către Zei ,şi de Sine, şi rând pe rând sunt atacate de demoni, şi de pătrunderea Răului în lume! Se pune intrebarea firească acum: Ce este udgitha? Udgita este un ,,cântec de slavă” adus Creatorului şi implicit Sinelui (Puruşa) căci el este  Creatorul lumii şi al Universului, din postura Germenenelui de aur! Dar Germenele Creatiei este Verb,şi nu Substanţă/Materie, şi are sens dublu ,,de strălucire” de la verbul RC,şi sensul de ,,a adora” ,de la verbul ARC. Deci, Udgittha , prin Cuvântul (vac), are sensul de Lumină, iar prin celălalt verb capătă sensul de Adorare! De-asta şi scria Eminescu: ,,Cântare aduceţi-i,/
El este moartea morţii şi învierea vieţii!”
Strofa a III-a confirmă acest act creaţionist din Upanişade:
,,Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”

 
Sufletul creatorului de geniu uman ,,se cufundă” în tainele lumii şi ale Creaţiei Universului- uneori chiar ,,se confundă cu el”- de unde îşi extrage ,,şi bucuria şi lumina” asemenea Creatorului insuşi, dar, în acelaşi timp, stârneste şi invidia şi răutatea ,,demonilor lumii”, care se văd eclipsaţi, şi prin aceasta ,,il străpung cu răul”, producându-i suferinţă! La presiunea ,,răului lumii” el ,,cerşeşte Creatorului” îngăduinţa de a intra ,,în vecinicul repaos!”Acest aspect al ,,răului şi răutăţilor lumii” este exprimat în chip dureros în strofa V:
 
,, Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.”
 
Răul lumii are puterea destructivă maximă asupra unui suflet neprotejat suficient de bine, fie din plan astral, fie din el insuşi, când nu ştie să-şi protejeze sufletul de aceste răutăţi umane!: Asta verifică din plin afirmaţiile lui Aristotel din Metafizica,Cartea V,cap.16:,,Nu numai Binele este perfect,ci şi Răul!” Dar Binele este perfect în Bine, pe când Răul este perfect în Rău, în distrugere!
Strofele VI şi VII sunt de-a dreptul cutremurătoare prin tragismul lor:
Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

7,) Cosmosul de idei
Dacă în Scrisoarea I Eminescu doar ,,schiţa un proiect cosmogonic”,care rămânea cumva într-un ,,spaţiu al misterului”, iar mişcările sugerate se desfăşurau într-un plan terestru, şi al ,,existenţei în lume”, cu Rugăciunea unui dac făcea un pas înainte pe calea Cunoaşterii, atât a Universului Creat, cât şi a cunoaşterii de sine! Pe de-o parte problemele legate de Univers se limpezesc, căpătând un contur mai ferm şi mai precis, pe de alta problematica existenţială ,,în lume” se acutizează, căpătând aspecte dramatice.
Aceasta pare să fie ,,polarizarea extremă”a poemului,care pe de-o parte ridică Sinele la cotele sale maximale, de Creator Absolut al Universului şi al lumii,iar la polul opus  îşi coboară propriul sine până la limita disoluţiei în Nirvana! În felul acesta extremele se conciliază si se reunifică printr-un ,,act sacru”, sugerat de Rugăciune, si ,,un act de restituire”- prin sacrificiu- asemenea lui Puruşa, în planul Creaţiei! Sunt doua planuri ale Sacrului care trasează ,,limitele cunoaşterii umane pe de-o parte”- căci omul nu poate cunoaşte decât ,,între limite”Creaţia Divină- pe de altă parte este vorba de unificarea celor doua ,,planuri cosmice”- a Pământului şi a Cerului- pe un Stâlp cosmic!  Este ceea ce reuşea sa transpună în mod practic, Constantin Brâncuşi, prin Coloana Infinitului! Mircea Eliade, la rândul său, descria cu lux de amănunte acest simbolism unificator arhaic, al Stâlpului cosmic, în Teoria Centrului, care în India a fost şi-a rămas un ,,spaţiu al sacrului”,la care doar cei ,,cei aleşi”- sau cei desemnaţi să devină şamani- puteau face ,,ascensiunae la cer” pe acel stâlp cosmic. Este o întreagă problematică:mitică, ritualică şi magică, care ţine de sincretismul religios arhaic brahmanic, pe care nu ştiu dacă este cazul să-l dezvolt aici. Atât simbolistica folosită, cât şi modul de abordare a problemei Sacrului, cam către aceste repere conduc discursul poetic.
Dar Eminescu cunoştea destul de bine şi Vedele Indiei, şi miturile şi religia dacică, aşa că putea trece destul de uşor de pe un sistem de gândire filozofică pe celălalt, şi să fi încercat ,,o sinteză” a celor doua tipuri de cultură şi de religii, care aveau şi au o ,,origine comună” , atât ca limbă, cât si ca simbolistică magică şi religioasă! Să nu uităm un fapt esenţial, că primul dintre Marii Iniţiaţi ai lumii, Ram Hyperboreeanul a plecat din Carpaţi şi a ajuns până în India, unde a fost proclamat ca Zeu, sub numele de Rama! Or, Eminescu, citise Ramayana şi Mahabharata, şi poate citise şi Bhagavad-gita, aşa că avea la îndemână toate atributele necesare unei sinteze Daco-Brahmanice, aşa că putea vedea şi Sinele (atman), şi îl putea vedea şi pe Zamolxe, când i se adresează cu apelativul familiar de Părinte! Aceste lucruri pot fi privite şi dintr-o parte şi din cealaltă,şi se pot verifica din ambele perspective culturale şi religioase.De ce n-am admite dar, pe baza acestor argumente pe care le-am scos în evidenţă- cu riscul chiar de a ni-i urca în cap nu doar pe savanţii lumii moderne, ci şi pe ortodocşi- că Rugăciunea unui dac este deja o sinteză a Sacrului pe cale de a se închega într-o ,,imago mundi”,în care lucrurile sunt destul de bine conturate din perspectiva Sacrului însusi, dar care mai necesita însă unele ,,ajustări” la nivel microcosmic, astfel ca cele două planuri cosmice  să fie cu adevărat unificate şi să se producă şi integrarea celor două Comogonii, care au la baza lor acelaşi principiu -Sinele- dar cu mijloace diferite totuşi de Creatie? Pe baza ,,elementelor primordiale” extrase până acum, cu ,,schemele formale reduse” detectate la Eminescu, şi cu elementele de metafizică aristoteliană, cred că se poate schiţa o Cosmogonie de Idei,care să valideze sistemul de gândire cosmogonică imaginat de Eminescu. Că el va atinge sau nu va atinge ,,toate punctele necesare” unei astfel de Cosmogonii, nu am de unde şti nici eu, cum nu pot şti nici alţii, fără a avea în faţa ochilor imaginea Intregului! Dar cum acest Întreg este extrem de bine păstrat  la nivelul ,,elitelor Culturii romane”, nu ne rămâne nimic de făcut decât să extragem Esenţa prin mijloacele proprii, şi să le lăsăm lor Forma, şi să facă ce-o vrea cu ea! Căci o formă fără esenţă nu mai are nici un chichirez în ea, şi poate semăna foarte bine cu coaja unui ou, în care nu mai există substanţă! Ce să mai faci în acest caz cu ,,coaja unui ou”? Te uiţi la ea şi aştepţi să îţi scoată pui…
Grai Romanesc