Pentru cine bat clopotele?
Pentru cine bat clopotele? avatar

„Doi cărăbuşi zburau împrejurul meu: viermi albi, minusculi îmi colcăiau pe trup şi greutatea unui mort îmi apăsa pe piept.”
Este ciudat să mărturisesc sub chib ascuns frigul din mine cu tot cu ninsoarea prăvălită peste pieptu-mi, cu tot cu ţurţurii de sânge îngropaţi de vii în adâncul măruntaielor paralizate, cu tot cu nevoia de încă o zi absorbită de inutilitatea mizeră a uitării.
Ce este cu povestea asta?
Călătoria onirică acum începe – fără urme de vibraţii nerostite, fără germenii aristocraţi porniţi pe fapte mari, fără umbrele azvârlite în mozaicul moştenirii grele, şi fără migala scrumului din vene.
Imaginarul prăpăstios al poetului ia formă – uşor, uşor – din urmele înnoroiate ale pasului anchilozat, din evaziunea gândului şi a viscolului sinucigaş, şi din a patosului blestem se scurg toate în dezastrul împărţirilor la doi …
Nici aripile zboruri nu mai pot, nici tensiunea refuzată de a liricii angoasă, nici forfota din ţărmurirea mării – aste prăvale peste a adâncirii cuget – cui să mă rog?
Să mă agăţ de a treacătului moarte, cu-ntreg trupul beteag, cu râsu-mi înlăcrimat pe faţă, cu fluturii ameţiţi de frig şi foame – până la Tine urcă toate …
Spicuiesc cu foc în gene şi-amărăciune în gât o rugă însoţită de liniştea a umbrei rănite. În urma-mi rămân tot ei, zdrenţuiţi de vreme şi statornicie, împiedicaţi şi nevrednici de a trăi … stranie ironie.
Dar pentru cine bat clopotele?
Pentru Tine bat, pentru mine – pentru noi!
Şi mă trezesc artificial din starea de veghe, astăzi, peste ce a fost ieri – şi acest puţin din ce ne-a rămas să îl fructificăm de vrem să ne salvăm. Şi-mi plâng ochii peste ai tăi când ciorile se-ntrec în răsuciri iluzorii – şi aievea prelungirea braţelor va logodi doruri răsfrânte în noapte – în aceeaşi noapte – noaptea poveştilor goale …
„Trăieşti o viaţă întreagă cu gândul că aceste gânduri înseamnă ceva, iar ele sfârşesc întotdeauna prin a nu însemna nimic.”

kavir2

Grai Romanesc