ÎNTOARCEREA DIN PARADIS (Fragment din romanul în pregătire „FLUTURI IERNATICI”)
ÎNTOARCEREA DIN PARADIS (Fragment din romanul în pregătire „FLUTURI IERNATICI”) avatar

A venit vremea întoarcerii din micul paradis, din locul acela fermecat, unde fugarii, cum prevedea doamna Elvira, n-au ştiut de nicio grijă, nici de ei n-au ştiut. Întoarcerea din rai li se pare un supliciu, o nedreptate.
– Aşa ar trebui să fie viaţa de fiecare zi, cum a fost în săptămâna pe care o încheiem, zice Loriana cu o satisfacţie necunoscută până acum. După o aventură ca asta, cei mai mulţi ar spune că pot să moară, că viaţa nu are ce să le ofere mai frumos. Eu nu spun aşa, eu ştiu ce minunăţii ni se mai pot înfăţişa, eu abia acum am deschis ochii spre frumos.
– Din păcate, ne vom întoarce acasă şi vom da explicaţii despre fuga care n-are cum să le fie pe plac bătrânilor mei, nici alor tăi, nimănui n-are cum să-i fie pe plac, zice îngrijorat Lică.
– Şi de ce crezi că ai tăi vor fi împotriva noastră?
– Fiindcă oamenii satului au o gândire a lor, veche, sănătoasă. Cum te abaţi de la ea, cum te taxează. Bătrânilor mei n-o să le placă fuga noastră. N-o să ne aplaude ei, dar, uşor-uşor, vor înţelege că nu mai e nimic de făcut, că ne iubim şi vom fi împreună.
– Şi dacă nu vor înţelege, dacă nu le va plăcea că îi punem în faţa faptului împlinit?
– Ar fi o rezolvare şi în acest caz! M-am gândit la toate posibilităţile… Stăm, pentru un timp, până ne întremăm, la un văr al meu. Are, slavă Domnului, unde să ne găzduiască…
– Şi cum, adică, să ne întremăm?
– Eu voi fi, mai mult ca sigur, vânzător la magazinul din sat… De mult mă roagă şefii să accept şi i-am tot dus cu vorba. În plus, o să muncesc în timpul liber, pe partea mea de teren o să muncesc, pe care sper să mi-o dea ăia bătrânii. Oricum, ei nu se mai pot duce la câmp.
– Ce bine ar fi! Şi eu… Poate prind şi eu un post de suplinitor în învăţământ… Atunci chiar că ne-am întrema!
– Încet-încet, se rezolvă toate! Dar eu cred că, până la urmă, ne vor primi acasă la mine… Au nevoie bătrânii de braţele mele, ei au devenit nişte neputincioşi. Nu mai spun cât de binevenită e o noră ca tine… Aur ar fi în casă, nu alta… De mult o aşteptă ei, de mult mă bat la cap să mă însor. Şi acum, când le voi spune că m-am însurat, n-ar avea de ce să se împotrivească, da’ se vor împotrivi… Că ne-am abătut de la regulile lor, de-aia se vor împotrivi. Dacă ne-am lua după regulile lor… Viaţa n-o poţi prinde în reguli!
Tot drumul până în satul care le-a legănat copilăria numai despre ce va fi au discutat fugarii. Se treziseră din visare, nu brusc, să nu cadă deodată în lumea reală. Farmecul zilelor de la Predeal se risipea încet, dar nu dispărea, se imprima în suflet şi putea să certifice oricând ce dragoste se înfiripase în micul castel al doamnei Elvira, în aerul tare de munte.
– Suntem o familie, de-acum, nu-i aşa, dragul meu? întreabă Loriana, încă neîncrezătoare că viaţa ei e cu totul alta, că de acum i se deschide larg fereastra spre fericire, că a ieşit nesperat de simplu din încurcătura în care intrase când pleca spre casa lui Floricel.
„Dacă doar la început e aşa flăcăul meu? se întreabă în gând. Dacă mai târziu se va schimba şi iar va veni o negură peste zilele mele? Nici nu vreau să mă gândesc! Mai sunt şi oameni buni pe lumea asta, oameni în care să ai încredere. Sunt sigură că Lică e unul dintre ei, că va lupta pentru ca zâna lui să ducă o viaţă de basm.”
– Cum altfel? întăreşte Lică. O familie suntem, fără acte, dar ne-am unit în faţa Domnului. N-ai decât să te gândeşti la nuntă. Va fi o nuntă cum n-a văzut satul, de poveste va fi nunta noastră!
Ei, da, ce plăcut e să te gândeşti la nuntă! Când nunta vine la vremea ei… Când vine după ce ai mai fost măritată, fără forme, dar ai fost, în loc să te bucuri, te cuprinde îngrijorarea că lumea va cleveti, îţi va pune în spate şi fapte pe care nu le-ai săvârşit. „Să vorbească lumea oricât va dori despre mine! îşi spune în sinea ei zâna. Vorbeşte ce vorbeşte şi tace dacă vede că n-o ia nimeni în seamă. Acolo, la nuntă, va fi mai uşor… Dacă ridică unul glasul şi mă ponegreşte, îi sar o sută împotrivă. Dar de ce să mă gândesc la prăpăstii şi nu la ce e frumos în evenimentul atât de aşteptat de o viitoare mireasă? Ce bine o să îmi stea alături de Pantilică! E băiat frumos şi isteţ, nu mi-e ruşine cu el, am cu cine ieşi în lume. Până mai ieri eram o îmbrobodită, nu vedeam mai departe de gardul meu, iar dincoace de el, în curte, în casă nu aveam ce să văd. Acum, alte orizonturi! Şi prin apropiere, nunta. Să o facem pe căldură, să n-o întindem către vreme cu ploi sau, mai rău, iarna. Să râdă soarele la mine când m-oi îmbrăca în mireasă! Doamne, am luat-o razna! Omul ăsta al meu, omul meu îi zic de acum, nu are de lucru şi îmi spune să mă gândesc la nuntă… O şti el de ce… Să-mi abată gândul că vom fi priviţi nu doar ca fugari, ca distrugători ai unei familii vom fi priviţi.”
Păşeşte cu teamă Loriana în casa Roşoveanu. Îl ţine strâns de braţ pe Lică şi merge cam forţat în spatele lui, ferindu-se parcă de o lovitură care, dacă ar veni, să-l atingă pe el şi ea să scape nevătămată. Cum intră în odaia unde bătrânii lui Lică stau cuminţi la taifas, are sentimentul că tot ce i s-a întâmplat ei frumos la munte se va nărui şi o va lua iar de la cap cu zilele încărcate de gust amar, fără rost, fără culoare.
– Bine v-am găsit, îngeraşilor, zice doar aparent voios Lică, după ce intră în odaia scundă şi nu prea încăpătoare, mobilată ţărăneşte, dar şi cu piese de trai modern. Am plecat la munte de unul singur şi, iată, m-am întors cu o domnişoară care o să vă fie… O să vă fie noră… Să nu mai ziceţi că nu vreau să însor! O ştiţi, nu mai e nevoie de prezentări…
– Lasă îngeraşii, nu ne mai îngeri, că noi suntem vai de păcatele noastre! Îngeraşi om fi nu peste mult timp, când om pleca la ceruri… Cum să n-o ştim pă… dom’şoara? Nu e nevasta lu’ Floricel? Ne aşteptam să îţi alegi şi tu o fată de măritat, că sunt atâtea care aşteaptă şi tu vii la noi cu nevasta altuia… Noi ce să zicem? Nu prea mai avem ce zice…
– Cum s-ar spune, te-ai însurat, băiete! constată fără plăcere bătrânul Roşoveanu. Să-ţi fie de bine! Era timpul… Nu te-ai însurat ca toţi flăcăii, cu o fată pă care s-o iei din ograda omului, ţi-au fugit ochii la o nevastă. O să râdă satu’ dă tine…
– De ce să râdă? Cu zâna mea, eu aşa îi zic, zână, aveţi de ce să vă mândriţi. O vedeţi cum arată… N-are cum să nu vă placă!
– Nu nouă trebuie să ne placă! Dacă îţi place ţie, e de ajuns.
– Şi vouă ar fi bine să vă placă, fiindcă, dacă nu vă supăraţi, o să stăm aici, noi aşa ne-am gândit, o să stăm aici şi o să vă fim de ajutor în gospodărie, că voi nu mai puteţi munci.
– Aşa o să fie, cum v-aţi gândit voi, zice mama lui Lică, fără să pară împăcată că va avea o noră. N-aţi făcut bine ce aţi făcut, da’ n-o să vă lăsăm pă drumuri, v-aţi rătăci una-două, că sunteţi necopţi amândoi. O să staţi aici, da’ ne pare rău, tare rău ne pare că v-aţi luat ca nelumea, că ai fugit, măi băiete, cu nevasta altuia. Cu timpu’, o să uite satu’, da’ până atunci, e cam greu să ieşiţi în lume şi să nu auziţi vorbe rele.
– Eu nu zic altfel decât baba mea, mereu am zis ca ea, n-o să-i fiu împotrivă tocma’ acu’, glăsuieşte cu vocea lui domoală, bătrânul Roşoveanu. Veţi sta aici şi vom avea şi noi un sprijin, maică-ta mai ales va avea, că, de, treburile casei se aglomerează şi devin mai grele odată cu trecerea anilor. Acu’, dacă are noră, va fi altă poveste… Vorbele rele nu le putem însă opri… Ocara o să vină peste voi cu nemiluita. Şi o să ni se roşească şi nouă obrazul când o spune lumea că nu te-am crescut cum trebuie, măi băiete!
– Lumea… Treaba ei! Eu aş spune că m-ai crescut bine, măi tată! Nu dumneata ziceai că în dragoste nu e uşor, că trebuie să lupţi pentru cea după care ţi s-au aprins călcâiele? Mie mi s-au aprins de mult călcâiele după Loriana. Da’ nu i-am spus şi rău am făcut, că ne-am fi luat şi noi ca lumea. Acu’ nu mai contează, important e că suntem împreună.
– Şi că ne iubim, asta-i cel mai important, zice ruşinoasă, cu capul plecat spre podea, Loriana. Chiar dacă n-am venit în casa dumneavoastră aşa cum ar fi trebuit, ci printr-o fugă nesăbuită, mă bucur că sunteţi de acum părinţii mei. Nu vreau să promit că o să ne împăcăm bine, dar sunt sigură că aşa va fi şi n-o să aibă de ce să vi se roşească obrazul. Decât pentru fuga noastră, care va fi, în scurt timp, o amintire. O frumoasă amintire.
– Ce-ar mai fi de zis? întreabă bătrânul şi tot el răspunde: Ar mai fi de zis să fie într-un ceas bun unirea asta a voastră, măi copii! Bine-ai venit în casa noastră… Cum ai zis, măi băiete, că o cheamă pă fată? A, Loriana… Bine-ai venit în casa noastră Liliana! Aşa o să te strig, dacă nu te superi, e prea complicat pentru mine să-ţi spun Lo… Lorina.
– Loriana, îl corectează Lică.
Se îndreaptă bătrânul cu paşi nesiguri către fugară, o îmbrăţişează şi o sărută pe obraji delicat, mai mult schiţând gestul. Odaia, unde s-ar fi simţit nevoia să se aprindă un bec, se luminează deodată. Poate din suflete izvorăşte lumina, aşa ar gândi oricine ar simţi căldura cu care şi bătrâna îşi îmbrăţişează nora şi îi spune cu voce de duminică, de rugăciune: „Bine-ai venit, fata mea!”
Adunate, bucuriile din zilele fascinante de la Predeal nu sunt mai mari decât bucuria care i s-a strecurat în suflet Lorianei când a auzit cuvintele rostite de mama-soacră, venite dintr-o lume în care stăpâne sunt bunătatea, înţelegerea, dragostea faţă de oameni. Nu s-ar spune că nu a avut şi acasă aşa ceva, mama ei e o sfântă, cum sunt toate mamele. Nu înţelege însă de ce n-a lăsat-o să plece la facultate. Poate din prea multă dragoste, din teama de a nu fi singură printre străini. La asta nu s-a gândit. Alţii cum stau singuri şi îşi fac studiile? Nu mai are rost să întoarcă problema pe toate feţele. Nu are decât să se bucure că tot greul, toate urmările neplăcute din fuga lor au fost alungate de vorbele blânde ale părinţilor lui Lică, ale noilor ei părinţi, ale singurilor ei părinţi, ar putea spune. Acasă la ea nu ştie când se va mai duce, nici dacă se va mai duce vreodată.

DUMITRU DĂNĂILĂ

Grai Romanesc