Umilinţă şi recunoştinţă
Umilinţă şi recunoştinţă avatar

Umilință şi recunostinţă

„Pe toți oamenii care mi-au fost aproape i-am iubit cu ochiul neîndurător al iubirii mele pentru ei” Gabriel Liiceanu
În 1957, într-o toamnă sumbră, mizeră şi gata de plecare, făcând loc iernii mai rele şi mai ameninţătoare pentru mama, mă hotărăsc să apar pe lume. Neprielnic moment pentru mine, pentru mama, pentru familia mea!

Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, nu eşti întrebat dacă vrei să te naşti, dacă vrei să vii într-o familie anume, în bogăţie sau în sărăcie… Aşa că iată-mă, o mogâldeaţă urâtă, neagră şi sub greutatea normală, trezesc speranţa mamei că aş putea să mai repar ceva din nemulţumirea adusă familiei, hotărându-mă să mor până la externarea ei. Dar nu a fost să fie aşa, nemulţumind în continuare cu prezenţa mea zgomotoasă. La puţin timp, după încercări şi hotărâri timide de a nu mă alăpta, în ideea că totul se va sfârşi, viaţa a triumfat, iar biata mea mamă, probabil, a gândit că este voia lui Dumnezeu ca eu să rămân în viaţă…

Externată, mama,  a plâns cu mica făptură la sân, disperată de sărăcie. Alături de un soţ cu o credinţă şi o bunăcredinţă aproape de habotnicie, nu-i rămânea de făcut decât să se obişnuiască cu situaţia. A rupt ultimul cearşaf de pe pat, transformându-l în scutece pentru noua venită în casa mare, dar neprimitoare şi sărăcăcioasă…

Însa, viaţa merge înainte, fără să ţină cont de evenimente sau de impedimente.

Primele amintiri sunt pe la vârsta de trei ani, când un vecin îl întreba pe tatăl meu dacă o să cedeze pământurile,  vitele şi caii la Colectiv. Tatăl meu a răspuns că e nevoit să facă tot ce i se cere.  Asta fiindcă nu vrea să păţească precum vecinul, “convins” destul de “vizibil” de comuniştii care aveau libertatea să „susțină” ţăranii să adere la marea colectivizare.

Atunci a fost primul sentiment de teamă din viaţa mea, teamă pe care am resimţit-o în vocea tatălui meu. După ce a hotărât să adere la ceea ce unii au numit cooperativizarea agriculturii, am simţit această tragedie toţi cei ce avuseserăm ce să predăm, precum şi cei ce aveau “o brumă de carte“ – aşa cum spunea mama despre însăşi situaţia ei.

Dar, de parcă asta nu ar fi fost îndeajuns, parte din familia tatălui meu, din motive pe care mintea mea nu le-a putut desluşi, pe care credinţa nu o explică, a început o ofensivă dezastruoasă asupra familiei noastre. Eram vinovaţi că ne-am născut, eram vinovaţi că eram fiii unei educatoare, că străluceam de curăţenie, că aveam dorinţă de învăţătură şi de orientare spre ceea ce era frumos şi curat. Aşadar, parte din familia noastră, întâiul inamic!

Îmi amintesc de mama, care făcea eforturi să ne mențină îngrijiţi şi curaţi, să ne poată asigura hrana şi necesarul pentru şcoală. Sărmana… de câte ori se ridica de la masă fără să guste mâncarea, de câte ori se ducea să muncească în condiţii precare şi alături de oameni care nu cunoşteau respectul sau bunele maniere… Şi toate pentru prea puţinii bani pe care îi împărţea între casă, copii şi fărădelegile unuia dintre cumnaţii tatălui meu!

Durerea este întotdeauna de neexplicat şi de neînţeles când eşti mic, dar are o influenţă distructivă şi obsesivă care nu te părăsește tot restul vieţii.

Totuşi, copilăria este pentru mai toţi copiii, cutiuţa amintirilor minunate – duioşia jocurilor, aromele mâncărurilor de sărbători, chipurile celor dragi. Dar şi tăria caracterului format şi încurajat atunci şi numai atunci; încrederea în propria persoană. Copilăria, micul rai, a fost pentru mine marele iad în care am descoperit foamea, tristeţea, umilinţa, răutatea imensă a unora dintre rude, boala şi dorinţa de a nu mai exista în condiţiile în care mă născusem.

Îmi amintesc cum mă trezeam dimineaţa, sperând că va fi mai bine, că nu voi mai avea migrene datorită anemiei. Așteptam ca în curtea noastră să intre cineva care să nu ne fure strugurii din bolta superbă, să nu ne scuture prunii roditori, doar de dragul de a ne face rău, ci un om  cu care să pot schimba câteva cuvinte ca să pot învăţa ceva…

Simţeam că la noi nu era aşa cum ar trebui să fie, așa cum era la alte familii, chiar dacă părinţii mei erau buni, şcoliţi şi credincioşi.

Fraţii mei erau frumoşi şi cuminţi. Sora mea, educată şi îngrijită, prea slabă dar neînchipuit de frumoasă, era cu gândul la învăţătură, la uniforma şcolară care nu trebuia să se şifoneze, la curăţenia din casă, pe care se străduia să o menţină şi, uneori, chiar s-o facă. Doamne, ce mică era şi cum spăla şi scutura, ca toata căsuţa noastră, mare şi spaţioasă să fie curată. Şi reuşea! Punea într-o vază câteva flori din grădină, ștergea praful de peste tot, curăţa cu strășnicie vasele şi aragazul. Era minunat. Atunci visam să trăim într-o casă în care, pe masă să nu punem doar flori, să avem o bibliotecă în care să așezam cărţile atât de dragi mie, care atunci nu stăteau la un loc de cinste!

Îmi plăcea ce visam. Mai ales seara, când radioul cânta discret în spatele unei perdele vaporoase. Greierii reușeau să acopere muzica radioului, adunându-se, poate, pentru aceasta întrecere, mai mulţi prieteni de prin florile din faţa casei. Atunci, totul parcă coborâse din lumea poveştilor în casa noastră. De n-ar fi fost veşnica senzaţie de foame! Aş fi vrut să dorm, fiindcă nu aş mai fi simţit înfricoşătoarea senzaţie. Câteodată mai mergea… Aş fi vrut să mă bucur, simţeam că trebuie, chiar dacă nu îmi spunea nimeni s-o fac, simţeam că ar trebui să se întâmple şi asta.

Nu-mi amintesc în primii ani de copilărie de vreo masă festivă, de vreo bucurie de înnoire a hainelor, dar ştiu că tatăl meu mă învăţa, înainte de a merge la şcoală, să scriu, să citesc, să descifrez ceasul, să-l pun să sune. Mă învăţa să citesc cu intonaţie şi să fiu extrem de atentă la semnele de punctuaţie, care puteau schimba sensul frazei – spunea el – dacă nu le dădeai atenţia cuvenită.

Întâiul meu dascăl, doamna Florena Constantinescu, era probabil în temă cu drama familiei mele, fiindcă aborda  în prezenţa mea un zâmbet încurajator şi blând. Nu ştiu ce gândea, dar ştiu că mi se părea a fi o zână iubitoare şi înţelegătoare. Dacă ar fi putut să strecoare din gentuţa ei micuţă un pic de pâine sau câte un biscuit în ghiozdanul meu !… ca să pot pricepe mai bine cuvintele ei pline de dăruire.

Uneori mi se părea că tabla clasei se plimba, alteori spaţiile din caietul meu se pierdeau. Ascultam tot ce spunea doamna mea distinsă. Mă întreba de multe ori dacă am înţeles ce predase. Atunci mă miram care era cauza întrebărilor ei, acum nu mă mai mir!

După ce se destrăma vraja orelor de studiu, copiii plecau spre casele lor. Plecam şi eu. Nu mă grăbeam. Ascultam pe drumul de la clasă până în stradă, cum copiii se lăudau cu rudele care îi aşteptau la masă, cum spuneau că aşteaptă cu drag vacanţa. Erau veseli. Aveau motive, erau copiii cuiva. Eu mă simţeam a nimănui.

Mama întotdeauna şi-a exprimat indirect, repulsia faţă de copilul care a venit pe lume îngreunându-i situaţia. Sora mea era frumoasă, după cum repeta mereu, era deşteaptă şi curată întotdeauna.

Părul meu era mereu răvăşit… din cauza neglijenţei mele. Eram admonestată de faptul că uniforma mea s-a rupt – nu conta că o mai purtase şi sora mea înainte. Eram certată mai tot timpul că aveam note ceva mai mici decât ale surioarei mele, deşi nu-mi aduc aminte ca vre un membru al familiei să mă fi ajutat la lecţii. Aş fi vrut. Îmi plăcea mult să ştiu, să descopăr, să înţeleg.

Tatăl meu, un om de o delicateţe sufletească mai puţin obişnuită, avea o mare slăbiciune pentru unicul său fiu, care – spunea el – îi va duce numele mai departe. Uneori, chiar mă întrebam cât de important o fi numele familiei noastre, de eu trebuie să sufăr şi din acest motiv?!

Mă simţeam vinovată că m-am născut fetiţă, dar  vedeam că  sora mea e tot fetiţă şi că pe ea o iubeşte mai mult mama. Mai gândeam că poate îmi lipseşte ceva şi  nu am observat. Sau poate că părinţii mei m-or fi adoptat. Era greu să-mi explic, era şi periculos să gândesc aşa, dar nimeni nu mă lua în seamă ca să pot cere o explicaţie.

Am sperat că  doar am impresia că mi se întâmplă toate aceste lucruri , dar târziu, mult mai târziu, am constatat cu durere că nu mă înşelasem!

Într-o zi, mama m-a trezit mai devreme decât obişnuia să o facă. A trezit-o şi pe sora mea. Era aproape întuneric şi-mi amintesc că îmi era foarte frig şi… foame. Mama ne-a spus că vom merge la Bucureşti la sora ei, unde vom merge la o şcoală cu internat.

Nu înţelegeam ce se întâmplă, dar simţeam că se va schimba viaţa noastră. Mă bucuram că nu mă va despărţi de sora mea . Am plecat tăcute cu autobuzul care ne ducea spre “tărâmul făgăduinţei“. În timpul drumului am avut o stare rea, care a atras atenţia tuturor călătorilor. Aveam rău de maşină. Am suferit şi că i-am făcut probleme bietei mele mame.

Sora mea era cuminte pe scaun, nu era bolnavă, nu avea părul răvăşit, nu crea probleme ca mine. Stătea la geam şi din când în când, privea spre mine cu un aer compătimitor. A vrut să mă lase să stau la geam în locul ei, mă ţinea de mână şi mă mângâia.

După multe ore, din care nu-mi mai amintesc decât că îmi era atât de rău încât simţeam că numai moartea poate fi eliberatoarea neplăcerilor mele, iată-ne sosite la destinaţie. O destinaţie nouă, ce a primit un copil bolnav şi pe jumătate adormit.

Când m-am dezmeticit eram in pat, într-o cameră enormă, cu un miros de gutui şi toamnă întârziată. Nimeni nu era pe lângă mine. Dar era frumos şi foarte curat! M-am ridicat privind nedumerită şi impresionată… Se putea trăi şi aşa? Poate că am să mănânc, poate că până mă duc la şcoală, am să-mi fac şi baie ca să mă înviorez un pic…

În timp ce gândeam la aceste binefaceri, pe o uşă din spatele unei draperii, apare o doamnă delicată, cu un trup sculptat, parcă. Părul ei nu avea nevoie de coafor decât pentru a fi tuns, iar nasul fin, era însemnat cu o aluniţă, special parcă, să fi spus lumii cât era de frumos. Ochii – cei mai frumoşi ochi pe care îi văzusem până atunci şi după aceea multe zeci de ani, aruncau lumini de voioşie şi tinereţe în tot restul încăperii. Toate aceste frumuseţi, adunate la un loc, alcătuiau un chip angelic. Parcă apăruse din lumea poveştilor o regină care s-a lăsat mult aşteptată. Foşnetul mişcării trupului meu a atras atenţia “reginei“ mele, care şi-a ridicat ochii privindu-mă. Cântecul i s-a oprit o secundă, pornind apoi iarăşi, spre încântarea mea. Ştiam că această femeie splendidă este mătuşa mea. O doamnă care, din spusele mamei, avea multe calităţi neexploatate, datorită unei căsătorii nepotrivite, dar şi a unui orgoliu exagerat. Şi cu toate astea, mătuşa a intrat cântând în încăperea aceea fermecată.

Grai Romanesc