PODUL
PODUL avatar

Gândurile se îmbinau cu prezentul şi amintirile în mintea ei, în aceea zi de toamnă, când după atâţia ani îşi adunase curajul să se întoarcă. Poate nu era decât o scuză a amânărilor repetate fără un motiv bine conturat. Pădurea începuse să respire aramă, era toamnă. Un sentiment de lipsă se cuibărise în ea, drumul străbătut de atâtea ori nu mai era acelaşi, scrijelit în memoriea ei. Ce lipsea, nu-şi dădea seama, nimic nu se schimbase, poate doar ea pierduse fărâma aceea de suflet unde putea să regăsească fata cu ochii de chilimbar: Şi apa Gurghiului îşi schimbase matca de la inundaţie. “Mereu ni se deschid în faţă două căi, oare aş fi putut alege în aşa fel încât să nu trăiesc vremea întrebărilor, regretelor sau orce aş fi ales vine un timp când te scufunzi în nostalgie? Bătrâneţea atâţia dacă încolţeşte în suflet” Tresări, ce repede a trecut timpul! In zare, se vedeau turlele celor două biserici din sat, acum, vine podul peste rău, emoţia o înăbuşea parcă. Podul nu mai era cel de altădată, acela din lemn înegrit de timp, cu acoperiş şi pereţi laterali în care se tăiaseră mici ferestre, cu laviţe de o parte şi de alta.
Aici, se ţinea hora satului în duminicile ploioase. Nici satul nu mai ea acelaşi părea că-şi dezbrăcase straiul de sărbătoare. Aducerile aminte îşi căutau calea peste apa Gurghiului tinereţii ei, adulmecau la fel ca ieri mirosurile de lapte proaspăt, de iarbă căzută sub coasă, de fânul urcat în şură, de cânepă uscată la soare, de pere coapte… Auzeau la fel că ieri ţapinele-n păduri pe coastă, scârţâitul albastru, sculptat în vechea poartă… Vedeau pe laviţă, zidiţi parcă-n aşteptare doi bătrâni curtaţi de dor şi uitare.
Cum treceai podul se zărea casa şi gemul de la odaia unde dormeau şi mâncau bunicii. Ana privi spre geam, acolo stătea el în amiezile de odihnă, cu pipa între dinţi şi privirea măsurând drumul de la pod spre casă, să vadă cine mai trece cine mia vine de la rată. Poate venea şi la ei cineva. Din cele şase fete mai aveau două, restul plecaseră înainte de vreme.
Ultima oară când Ana îl-a visitase, după o lungă absenţă, a fost într-o vară, o vizită făcută pe fugă cu egoismul tânărului grăbit să-şi vadă de ale lui. Acum nu-şi putea ierta asta. Oare câtă durere i-a provocat vizita ei care părea făcută din datorie nu din iubire. O jumătate de ora, atât i-a acordat din timpul ei. O urmărea şi acum privirea aceea lungă, privire care îi transmisese cumva sentimentul unei definitive plecări. A scuturat din cap atunci… să-l înăbuşe şi a plecat. În toamnă el a murit.” Cât de crudă este tinereţe cu cei pe care îi iubim!”
Deschise poarta cu teamă. “ De ce am venit? Ce vreau să găsesc aici?” Pustiul o împresura, nu mai era nimic, nici amintirile ei nu se mai găseau acolo. Curtea, casa îi se păreau străine. Dincolo de poartă tumultul vieţi, aici liniştea morţii. În casă păiajenii îşi ţeseau pânza pe la colţuri, farfurii şi ştergare prăfuite aşteptau pe pereţi. Ce aşteptau? Deschise larg uşa ca şi cum s-ar fi sufocat, sufocarea nu venea din aerul din casă, era în ea. “Dumitre! Joi vine Voicu să ia copiii! Voicu era soţul fetei moarte de tânără, la 26 de ani, în urmă rămase ea, Ana şi un băiat mai mic cu un an. “Tu să tăi cocoşu de miercuri seară să-l pui în oală să fiarbă. Lasă tu, femeie că-l facem joi, e timp până la prânz. Nu, eu joi dimineaţă plec, am să cer olul să vărs cinci picături de sânge, tu să nu cumva să încerci să mă întorci din drum.” Bunica suferea de ceva vreme, tot mai greu se ridica şi abia îşi târa picioarele prin casă. “De ce pleci, mama mare? Unde pleci? Mama mare mai are două fete şi dincolo, mă cheamă, mi-e dor de ele. Nu vreau să pleci, nu am să te mai văd, la fel ca pe mama. O să ne mai vedem draga mami, o să ne mai vedem când o veni vremea.” Dimineţa la ora cinci a trezit-o un strigât scurt, bunica murea, era prima moarte la care asista. Ana a privit-o tacuăt părea că înţelege şi acceptă totul. “ Dute Ana la lelea Floare spunei să vină că a murit Maria” Cum a ştiut bunica? Ce taine ascundea în sufletul ei? Când murise mama Anei ea a ştiut înainte de a veni vestea de la Bucureşti, geamul icoanei Maicii Sfinte plesnise. Credinţa nestrămutată şi fără de tăgadă din sufletul ei, viaţa dusă cu iubirea de cele sfinte era răspunsul oare. La biserică se ducea doar în zi de sărbătoare, pentru ea Dumnezeu era prezent pretutindeni, în tot şi-n toate. O vedeai uneori şoptind rugăciuni doar de ea auzite şi închinându-se în timp ce trebăluia prin casă sau afară. Atât de puţin îi cunoaştem pe cei care îi iubim! Preocupaţi prea mult de noi oare începem să-i uităm câte un pic în fiecare zi chiar de atunci când sunt încă lângă noi? Ce ştia Ana despre ei? Doar atât că au fost bunicii ei, doar atât, iubirea şi grija ce i-au purtat-o. Viaţa lor dincolo de ea nu existase pentru ea. “Bunico, ce este iubirea? Iubirea eşti tu, draga bunicii.” Atunci, nu a înţeles, acum era şi ea bunică. Iubire şi durere. Ana închise uşa, nu avea să mai revină, va vinde casa, amintirile ei nu mai trăiau aici, erau doar în ea, doar acolo le mai putea învia şi retrăi. Întoarse capul să mai privească odată casa. Pe prag stătea fata cu ochii de chihlimbar, zâmbea, privirea ei părea că se contopeşte cu amurgul… şi casa cobora uşor în pământ. Pentru ea, în straiele satului nu se mai ţeseau anotimpuri. O lume în amurg încet dispărea. Eraţi voi, acum sunt eu, la cap de pod o aşteptare.

Grai Romanesc