Trandafir Sîmpetru, poetul responsabil cu fericirea
Trandafir Sîmpetru,  poetul responsabil cu fericirea avatar

Fiu al Brăilei,  născut în inima Jirlăului, poetul ne avertizează cu franchețe și curaj, într-un stil inedit, de un rafinament cert:,,Eu sunt responsabilul cu fericirea, / umblu pe atâtea cărări și vă chem după mine în spulberarea acestor vânturi, / în după amiezile de vară cu obrazul crăpat”(RĂTĂCIRE ȘI VIS), apoi, cu o măiestrie specifică,

își va menține acest postulat pe parcursul versurilor prezentului volum închinat iubitei,în care doleanțele autorului vin  ca o avalanșă peste ochiul cititorului și-l vor trece prin toate anotimpurile,  prin vis și deziluzie, prin împăcare sau vânt, prin blonde furtuni ori soare nostalgic.

În registrul artistic domină viziunea, creând un univers de o mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului prin abundența figurilor de stil ( epitet, metafora, personificare) pe tot parcursul volumului și ale simbolurilor pe care mâna creatorului le stăpânește, orânduindu-le cu o dexteritate fantastică.

Așa cum spunea Georges Gurvitch,, simbolurile revelează voalându- și voalează relevând.”

 

Mărcile lexico- gramaticale ale prezenței eului liric din textul poetic (în special verbele și pronumele la persoana I singular si plural si la a II-a singular, substantivul la cazul vocativ folosit foarte des (iubito), subliniază faptul că poetul se simte dator să potențeze misterele dragostei, accentul punându-se, evident, pe confesiunea lirică (,,eu”).

Eu  un emigrant terciuit de atâtea așteptări,  /Tu ești țara mea de liniști”

,,Eu sunt prinț al cuvintelor frumoase, caut fluturii violeți /Tu te ascunzi și hrănești așteptarea”

,,Eu sunt iubitul tău nins, bătut de lună și de soartă iernândîn dragoste.

/ Tu ești troița la care eu mă- nchin”

,,Sunt primul învins/ Tu ești floarea mea de leac.

 

Iubita liniază umbra,i- a pus cătușe de nisip în vis, pe când îndrăgostitul o așteaptă de o viață întreagă pe strada Castanilor, la numărul 19 (și tot el dezleagă misterul): ,,la casa unde, cândva, părinții mei scormoneau prin amintiri și vise, foc reaprins prin jarul memoriei” (GÂNDURI ȘI VISE).

 

Monologul liric (interogația retorică )scoate în evidență trăirile filtrate prin propria sensibilitate.

,, Ah, iubito, cum fugi de nesomn și mă tragi în nemoarte!,”

Oh, iubito, tăcerea, peste noi se lasă, mă uit în uitare, viața- i răcoroasă!( Degradări de verde)

,,Tu nu vezică-n zborul tău șerpuiesc algele dospite din sărutul nostru? (PEISAJ NESPUS DE DRAGOSTE)

,,De ce m-ai chemat în marea răspântie unde există atâta uitare?( TE ARUNCAI PESTE PLĂCEREA ȘIREATĂ)

ca apoi, prin strigătul lui care amuțește o lume întreagă, să contureze tabloul final al iubitei:

,,oameni buni, ea este fiica dezastrelor, ea iubește fiul Brăilei, cu dragostea pacifică aprinsă în inimă! (MĂ SPULBER SUB PRIVIREA TA)

 Nu este de trecut cu vederea nici faptul că, uneori ușor sarcastic, dar cu o pricepere de invidiat,  mult curaj, cum spuneam mai sus (nu i-a lipsit niciodată autorului!  )și fără să irite (aspect foarte important), abordează ,,altfel” de cum ne- am aștepta, tema dragostei, scriitura domniei sale căpătând pe alocuri o tentă erotică. Puțini sunt autorii care, fără să devină agasanți sau penibili, creează artă” în acest sens!

 Natura (cu detașamentele de licurici, cu norii furioși și munții violeți, copacii surzi, drum de peluze cocoșate, Delta cu stuful, nuferii ,  cu amiezile de vară cu obrazul crăpat,rădăcini cu fețe boțite, stelele coapte în stivă,  cu febra gutuiului alb) întregește tabloul zugrăvit, în care creatorul nu exersează jocul culorilor, ci excelează, curcubeul fiind și el prezent și ocupând un loc în primele rânduri în acest spectacol în care natura, de mână cu iubirea, defilează pe scenavieții, conturându-se foarte bine ideea consubstanțialității.

Abordând problematica morții (temă complexă în general,  care poate fi tratată din multe perspective) orientează discursul liric, fără însă a se depărta de la ,,obiectivul principal,” fără a distrage atenția lectorului, fără a înstrăina ochiul cititor, de sentimentul predilect,  iubirea. Și aici, figurile de stil conturează foarte bine trările duse la extreme, trăiri venite dintr-o voință monolită.

Ieșirea din scenă, la sfârșit de spectacol, este apoteotică! Poetul își ia rămas bun de la cititori (,,Cerb rănit mă simt la capăt de drum , / eu vă spun ,,adio”și vălas…acum!”), eul liric argumentând prin versurile ultimului poem atitudinea de adâncire și de afecțiune, prin transpunerea în cerb. Lasă la latitudinea acestora perceperea plecării: iluzorie, provizorie ori nu, în nemoarte.Imaginea asociată cerbului nu este deloc întâmplătoare. Doar cerbul este asemuit arborelui vieţii din cauza coarnelor lui  care se reânnoiesc periodic și simbol al riturilor creşterii, al renaşterilor, vestitorul luminii care  arată drumul spre lumină, apoi poate fi considerat mediator între cer şipământ, simbol al soarelui ce răsare şi urcă spre zenit. Alteori, cerbul devine imaginea lui Christos, simbol al revelaţiei mântuitoare, datorită semnului de cruce între coarne.

În alte opere, moartea capătă multiple forme, îmbracă valențe cât mai sugestive.

Or, la Poetul cu nume de floare,căruia nici,, piticania de tramvai”  (de pe străzile care îi duc pașii la iubita lui) nu scapă de condeiul înfocat, singura perspectivă valabilă pentru cunoașterea morții este expierența propriului eu. (,, Mă ară,tată, mă ară,/  plug de rouă într- o vară. / Inima- n două-mparte,/  în iubire și nemoarte” sau ,, Și mă duc și mă pământ, ochii- mi izvorăsc mormânt”.)

Versurile prezentului volum poartă aurul munților violeți și verdele primăverilor cu călcâie dezgolite, pentru că  EL este cel ce deszăpezește cu privirea o zare încorsetată: ,,  Am deszăpezit cu privirea mugurii chinurilor târzii” (O ILUZIE A LACRIMII).

 

Las ultimul cuvânt creatorului acestei opere de o incontestabilă valoare literară, Trandafir Sîmpetru:

 

 

,,Umbra noastră veche vine din trecut,

unde te gândești, tot la visul mut ?

 

Dealuri se lățesc în față și- apoi,

mângâie ruina care sapă- n noi.

 

Ochii ne- au văzut și sunt visători,

piramide- nlacrimi fac din culori.

 

Lumină- n prăpăstii, dulce precum mierea,

drumuri rătăcite ne adăpostesc tăcerea.

 

Peștera adâncă ne așteaptă prada,

luna scânteiază, înghețând zăpada.

 

Cerb rănit mă simt la capăt de drum,

eu vă spun ,,adio”și vă las…acum!”

 

                                              Liliana Liciu,

                             Liga Scriitorilor din România

Grai Romanesc