PLOAIE, CÂT O SĂ MĂ BÂNTUI ? de Diana Sava Daranuța
PLOAIE, CÂT O SĂ MĂ BÂNTUI ? de Diana Sava Daranuța avatar

ÎN DOUĂ ANOTIMPURI

Îmbătrânesc din nou gutuiele-n verandă,

Cu ochii blânzi, de geamuri, flămânde se lipesc.

Privirea lor gălbuie se-amestecă în iarnă,

Dansând cu fulgii valsul, acela, vienez…

Din chipuri de lumină, fantoma unei toamne,

Nu vrea deloc să plece, învălmășind cămara…

Făcând dintr-un perete și dintr-un geam hotare:

Afară-i iarna rece, stăpâna-n casă – toamna…

Învăluie odaia parfumul de gutuie,

Împrăstiind dulceață între pereții singuri…

Se-acoperă cu riduri esența amăruie,

Și-mbătrânește dorul în două anotimpuri…

PLOAIE, CÂT O SĂ MĂ BÂNTUI ?

Ploaie, căt o să mă bântui, aruncându-mă-n extreme?

Mă tot cauți și mă picuri cu lungi zile de noiembre…

Într-o lume cenușie, s-ambrăcat în gri orașul,

Iar tu, ploaie, mă acoperi și-mi îneci în grabă pasul…

M-ai ajuns până la suflet și l-ai inundat cu ape,

De s-au contopit cu tine lacrimile, adunate.

Mi-ai spălat până și sarea, ce-o păstram de veghe-n oase,

Și-n a ochilor adâncuri ți-ai făcut obraznic case…

Zi de zi șuvoiul rece, riduri pe obraji îmi sapă,

Toamna asta din privire, parcă-ar vrea, dar nu mai pleacă…

Sub umbrela învechită, mă ascund de tine, ploaie!

De-mi ștergi colbul de pe gânduri, voi rămâne …albă foaie.

Din băltoacă în băltoacă, mă privești cu ironie,

Arătându-mi frunza moarta, rastignită-n veșnicie.

Ploaie, cât o să mă bântui, într-o lume trecătoare?

Mai asteaptă, nu e timpul, să mă faci un val de mare…

DOR DE ȚARĂ

Îmi este azi un pic mai trist ca ieri,

Și poimâine-mi va fi mai trist ca mâine…

De parcă n-are sare îndeajuns,

Nici slova și nici hrinca cea de pâine…

Mă duc cărările grăbite prin străini

Și inima din piept mi se răscoală,

Că mi-au furat cuvântul din altar,

Și mi-au făcut din țară- o mahală…

Privesc la oameni goi de adevar,

Ce și-au trădat materia din nume…

Ademeniți, ca Eva de un măr,

Și-au îngropat credința în taciune…

Sărmanul dor de țară, iar hoinar

Aleargă ca bezmeticul prin lume,

La el acasă, azi, e boschetar

Și n-are loc în doinele străbune…

Din umbra viguroșilor stejari,

Câte-o legendă veche mai răsare,

Vărsând lumină despre-un adevăr,

Pecetluit în vechile hrisoave…

Dar cine oare le va mai citi?

Când rând pe rând stejarii se doboară?!!

Și când apun lumini în plină zi,

Și cade întuneric peste țară?

S-or răzvrăti și lupii din păduri,

Și vulpile, scâncind, lăsa-vor casă…

Că nici jivinele în beznă nu trăiesc,

Doar omul slab le rabdă și le lasă…

Îmi este azi un pic mai trist ca ieri

Si poimâine-mi va fi mai trist ca mâine…

Mi-e teamă ca ne-a prinde-un asfințit,

Invidiind și viața cea…de câine…

Grai Romanesc