Suflet zbuciumat
Suflet zbuciumat avatar

Capitolul 1(fragment)

Era o zi de toamnă târzie. Cora privea absentă pe fereastră la trecătorii grăbiți. Cerul, parcă la unison cu ea, era plumburiu. Adia un vânt rece iar în aer plutea ceva…o tensiune ce parcă prevestea furtuna.Printre aburii de cafea și fumul de țigară se văd doi ochi negri, triști.
O siluetă subțire, cu sâni bine definiți, un păr lung, negru, ce cădeau în bucle ușoare, încadrau o față albă cu trăsături delicate.
Privea în gol, adâncită în abisul întunecat al gândurilor. O lacrimă aluncă din ochii întristați. Natura, parcă încercând să-i fie alături, începe să scuture norii lăsând să cadă o ploaie rece și deasă.
„- Mami, mamiii!!! La mulți ani!”
Mogâldeața plină de voioșie ce năvălise tulburând gândurile Corei, era fiul său, Flaviu, de 5 ani. Copie fidelă a mamei, excepție făcând părul tuns „cu creastă”.
Cora tresare, își șterge grăbită lacrimile și așezând cana de cafea pe pervaz și țigara în scrumieră, se apleacă zâmbind să-și îmbrățișeze fiul.
– Mulțumesc prințișorul meu! (exclamă plină de voioșie). „Hmmm, e ziua mea! Am și uitat!”
Copilul, ca orice copil, se cuibărește în brațele mamei și cu un aer serios îi spune:
– Nu fii tristă! Va trece și asta! Noi suntem luptători! Ai uitat? Suntem daci liberi mami! Eu sunt aici să te apăr ca un adevărat cavaler ce-și apără regina!
Cora izbucnește în râs uitând de necazurile ce-i apăsau sufletul.
– Este o onoare pentru mine să vă am în garda mea personală, nobile cavaler! Intră în jocul fiului Cora.
– Mami, am o surpriză pentru tine, dar pentru asta, trebuie să te duci până la magazin!
Cora îl privește contrariată.
– Ce să fac la magazin?
– Să cumperi pâine!
– Este…
– Atunci, paste!
– Sunt!
– E… atunci… ăăă…bomboane pentru mine!
Copilul își frământă mânuțele nerăbdător să o vadă plecată.
– Bine, lipsesc 5 minute!
– Mai bine 10 sau chiar 15! Îi impune aproape Flaviu privind-o cu ochi rugători și nevinovați.
– Bine, lipsesc 15 minute, nu mai mult. Și așa stai acasă mai mult singurel. Când vii de la grădi, mama pleacă la serviciu, când ajung acasă, doarme și pătuțul cu tine! Măcar azi, când mami e liberă, vreau să fim cât mai mult împreună.
– Lasă mami, cu 15 minute în plus sau în minus, nu e capăt de lume! Gândește-te, e pentru o cauză nobilă. Nu așa m-ai învățat? Să fim buni, cinstiți, nobili și neânfricați, ca dacii din poveștile tale, ca vitejii din timpurile vechi, vechi tare…cum le zice la timpurile alea mami, că am uitat?!
– Străvechi mamă, străvechi…
O lacrimă cât o mărgea se joacă în colțul ochiuli…
– Gata, plec! Vorba lungă, sărăcia omului! Ne-am înțeles, 15 minute, nu mai mult!
– Da mami, e bine cum zici tu! rostește mogâldeața privind-o cu ochi plini de bucurie.
Se îmbracă grăbită, își sărută pe frunte fiul și iese gânditoare și răvășită.
Viața printre străini e grea, dorul de casă este uneori copleșitor. Și-a crescut băiatul singură, cu greutăți, cu sacrificii, dar privindu-l se simte mulțumită. Simte totuși și un gust amar, gustul regretului, regretul că puiul de om s-a maturizat prea de timpuriu, regretul că nu a avut un tată așa cum a avut ea! Unul care să-i vorbească de toate, să-l învețe treburi „bărbătești”. Ea încearcă să umple golul dar simte că nu prea are spor! De aceea, ori de câte ori are timp, îi povește de Decebal, Burebista, Mihai Viteazul, Cuza….eroii neamului, neam din care face parte și piticul ei, chiar dacă este născut pe pământ străin. Trebuie să știe din ce neam de viteji ne tragem! gândește Cora. Tare îi mai plac poveștile. Multe le-a inventat….unele sunt legende, altele, sunt fapte istorice.
– Ce o avea în căpușor năzdrăvanul meu?gândește femeia…
Se strecoară grăbită lăsându-se biciuită de rafalele de ploaie.Lacrimile îi curg pe obrajii palizi dar nimeni nu bagă de seamă. Azi, mai mult decât oricând, dorul de casă, de mamă dar mai ales dorul de tată îi sfâșie inima.
Tată, off…ai plecat prea curând, nu eram pregătită să dau piept cu viața… Intră în magazin adâncită în visare. Răspunde aproape robotic cunoștinșelor ce-i dau binețe. Trăiește într-un orășel mic, toți se cunosc, iar ea, e destul de cunoscută și îndrăgită de localnici. Simplă, educată, muncitoare, mereu cu o vorbă bună sau de încurajare, împrăștiind căldură, oferind iubire pură. Așa o știau localnici care o iubeau ca pe una de a lor. Lucra în pizzeria de la colț. Seară de seară…venea prima și pleca ultima…
– Bună Cora! Ce mai faci? Ești bine? Te văd cam albă la față!
Cora tresare. Bătrânelul jovial de lângă ea, era signor Giusseppe. Ca de fiecare dată, e însoțit de soția sa, Carmecitta, pe care o ține de mână grijuliu.
Cora zâmbește cu duioșie celor doi bătrânei.
– Sunt bine, vă mulțumesc! Cred că este un pic oboseala, un pic vremea de afară…
– Fata mea, muncești prea mult, mai trebuie să te și odihnești! Îi spune pe o voce aproape șoptită signora Carmecitta.
– Anii trec, fiul tău care este o adevărată minune, are nevoie de tine și pe viitor!
– Așa o să fac! Azi mă voi odihni cu siguranță!
Aruncă o privire fugară la rafturile pline de bunătăți…Ar fi vrut să-i poată oferi mai mult fiului dar…Își face repede o socoteală. Alege biscuiții pe care Flaviu îi adoră și se uită la bomboane indecisă. Oftează alegând o punguță cu bomboane de ciocolată. Azi ne răsfățăm, mâine…e o altă zi! Dumnezeu nu ne va lăsa! gândește tânăra îndreptându-se spre caserie.
– Bună Cora! La mulți ani! O salută Carmen, una dintre casiere. Se cunoșteau de 6 ani, de pe vremea când Cora a debarcat în micul orășel, purtând după ea un vagon de vise și speranțe în mai bine. Cora o privește uimită și bâlbâie :
– Mmulțțumesc! De unde știi?
– Ei, Flaviu e un copil bun! Ți-a plăcut surpriza lui?
– Păi… încă nu știu, m-a trimis la plimbare ștrengarul!
Carmen începe să râdă zgomotos aruncând ochiade colegelor sale.
– Ești o mamă norocoasă! Îi strigă Sara, o altă casieră.
– Da, sunt, mulțumesc lui Dumnezeu! Răspunde Cora, simțind cum obrajii încep să o frigă.
– Ai făcut o treabă minunată, te admir! La mulți ani! Hai…ne zici și câți ani împlinești? Rostește Izza îmbrățișând-o.
– 35….35… răspunde ea, cu ochii în lacrimi.
– Văd că prințișorul meu a avut de treabă cu voi. Sper că nu v-a necăjit!
– Nu, nu ne-a necăjit! Păi…a cam avut!râd fete înveselite probabil de amintiri.
_A venit la noi și ne-a spus cu aer serios:
„- Eu sunt bărbat, nu mă pricep la treburi mai femeiești dar îmi trebuie…asta, asta și asta, să-i fac surpriză mamei de ziua ei! Nici nu știe că nu cheltuiam bănuții ci îi strângeam! Vedeți să nu mă dați de gol că plâng!
Ne-a povestit cu lux de amănunte ce și cum va fi!
– Mie nu mi-a făcut bărbat-miu o surpriză așa! Ce a putut să-i treacă prin căpșor! Exclamă plină de admirație Sara.

Grai Romanesc