DECLINUL MATAFOREI,LIBERTATE SAU EXPRESIVITATE ?
DECLINUL MATAFOREI,LIBERTATE SAU EXPRESIVITATE ? avatar

Reactualizez ideea,,declinul metaforei,, lansată de mine în urmă cu mai mulţi ani din convingerea că ea închide intuiţia devenirii poeziei româneşti actuale. Declinul metaforei, îşi păstrează însemnele elevat-pamfletare în lirica de astăzi, înţeleasă tot mai mult ca un spaţiu al tuturor ,,posibilităţilor,,. Riscurile cele mai mari în procesul de revitalizare a poeziei se află în cultivarea podoabelor, a ornamentelor exterioare. Având iluzia revitalizării, poemul trăieşte de fapt un moment de criză. Nu priveşte întru nimic coheranţa metaforică a universului poetic ci exclusiv metafora ca element al stilului. Delimitarea e clară, între tonul metaforic şi metafora ca ,,dominantă stilistică,,, teoreticianul optează pentru primul element, singurul care poate realiza coerenţa necesară între datele realului intrate în ,, realitatea suprapusă,,, care este poemul. Poezia este o imagine unică, la care elementele stilistice pot participa doar subordonându-i-se. Nici unul n-are drepturi autarhice, deoarece i-ar altera autonomia. Poezia este o întemeiere existenţială a limbajului surprins în starea lui de libertate absolută; este, în ultimă analiză, o esenţializare a realului. De la Colerdge la Heidegger toate consecinţele poeticelor moderne sunt încorporate într-o sinteză sigură şi elevată. Ne intresează însă momentul de dezechilibru al autonomiei poemului, când metafora este dominantă, devenind exclusiv un element stilistic. Depăşind stricta sa funcţionalitate, ieşind adică din,,tonul metaforic,, al poemului, ea duce la o exacerbare a detaliului, ceea ce înseamnă ornament steril ori ,, abilitate spirituală,,. Istoric, poate fi depistată o ondulaţie constantă ; epocile de mare inventivitate cunosc un declin al metaforei, pe când cele crepusculare, de rafinament, un apogeu al ei.Celălalt mobil al polemicii stă în respingerea categorică a experimentului. Prin extensie, în respingerea literalităţii, a autonomiei limbajului, aşa cum aceasta a fost înţeleasă de Hugo Friedrich, pentru care metafora reprezintă statutul fundamental al liricii moderne. Metafora devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei moderne. Ea a servit dintotdeauna la transformarea poetică a lumii. Metafora modernă nu se naşte din necesitatea de a reduce necunoscutul la cunoscut. Ea realizează marele salt de la eterogenia părţilor ei la o unitate care însă nu e posibilă decât în experimentul lingvistic ; iar procedând astfel, tinde spre o eterogenie cât mai extremă, de care e conştientă şi pe care în acelaşi timp o anulează la modul poetic. Am subliniat subliniat două elemente; metafora ca mijloc şi necesitatea experimentului lingvistic. Uneori, acceptăm metafora ca intermediu al raporturilor poetice, dar refuzăm a crede în necesitatea saltului în experiment. Îi acordăm, deseori, cel mult o funcţie ritmică ; cred că, în structura versurilor, metafora îşi va rezerva o altă funcţie, disimulându-şi fizionomia specifică în fluxul limbajului pe un temei contrapunctic şi devenind un element al ritmului interior, în sensul de organizare al mutaţiilor în lanţ, pe care le presupune creaţia. Declinul metaforei, pledează împotriva formalismelor şi a literalităţii. Între mimesis şi literalitate, el optează pentru expresivitate şi pentru sensul existenţial al poeziei. De aceea vedem o funcţie polemică extrem de actuală. Coordonatele vitale ale liricii noastre democratice sunt expresivitatea şi existenţialul. Aventura literalităţii nu poate fi organică într-o literatură care trebuie să-şi îndeplinească destinul dincolo de joc şi de artificiul luxuriant. Poezia română îşi caută acele forme care să-l angajeze pe cititor înainte de a-l provoca şi de a-l sfida. Mai mult, încearcă să se apropie de el prin formule aproape ,, populare,,, sau în orice caz, directe. Evident, nu e vorba de a trivializa poezia, ci a-i găsi nişte soluţii ,,colocviale,,. La noi, experimentele urmează o cale inversă decât în alte ţări. Poezia noastră are o mişcare diferită în raport cu cea din alte ţări, astfel că ambiguităţile sintaxei devin în poemul românesc semne ale manierismului. Ele nu se integrează evoluţiei organice a lirismului, nu fundamentează un statut existenţial. Nu suntem oare într-un moment când trebuie să ne gândim la DECLINUL METAFOREI ?. Credem în necesitatea reactualizării modului exemplar în care această problemă devine o substanţă consumabilă.

Grai Romanesc