POEZII de MARIA BOTNARU
POEZII de MARIA BOTNARU avatar

Veșnic Graiul Românesc!

O altă limbă-n lume,  mai dulce, nu găsesc,

Ce atât a miere-aduce, ca grai, unic, românesc.

Nu există  plin mai lin, ce încântă când rostesc,

Ca silabele ei moi, ce la inimă topesc.

A plăcere le mlădie, buzelor surâs croiește,

Altfel nici-că se rostește, altfel nici-că se șoptește.

Suav, melodiosul sunet, gândul, când mi-l rostuiește,

Cu senin îl împlinește și mândria-n mine crește.

Codrii verzi, Carpații-nalți și  câmpia ce îi leagă,

Au lumină, nalt și larg, doar cu româneasca dragă.

Sunt român și graiu-mi este românească armonie,

Inspirat de-nțelepciunea-i, cu ea sufletul meu scrie.

Să-nălțăm altar din limba ce comoară am primit,

Să-nflorească  Neamul care-i trupul-templu hărăzit.

Cât voi ține cer pe umăr și cât soarelui zâmbesc,

Mulțumescu-ți, Doamne drag, că mi-e graiul românesc!

Că ai grijă să se-nchege acest falnic colț de rai

Și mi-e casă România cu-al ei veșnic, unic grai!

Și omul, ca o frunză

A sete norii-ar înghiți fereastra, a jind privirile-i îndură:

Ce, oare, e cu toamna asta, își plânge frunza-n bătătură?

Tu, frunză , de tot verde stoarsă, te bucură că ți-ai dus leatul,

În chinul tău, de soare arsă, ce ți-ar mai întrista veleatul?

Nu ai atâtea nopți, ca mine, când visele se-adună-n horă,

Și-n loc de somn, ce pacea-mi ține, mă sfâșie pân’ la auroră

Nu ai nici zile necruțate, când alergări le dau surpare,

Și de alini-o neîmpăcare, se-adună-o altă supărare.

Nici gândul nu te lasă tristă, gonind pe unde nu l-ai duce,

Când pus cu stea pe frunți de listă, l-ai vrea-n realizări să urce

Și nici iubirea ta nu-i moară, ce-ți macină-ntre pietre grele

Dorințele, sortit’ să moară pe-un pat, ce mult visa la ele.

Poate tu ești cea fericită, că-n soarta ta, de verde plină,

Mereu, din rădăcini pornită, revii fidelă-n rădăcină.

Ci omul e acel ce-și varsă puteri, ce-ar aduna pustii,

Când sufletul îi cere-o casă și-n ea să zuruie copii.

Și să se bucure, ca tine, că și-a trăit din plin cea soartă,

Căci rezervată-i-e, știi bine, mai largă, dar aceeași poartă…

Degringoladă

Coboară noaptea armuri de-argint pe geam,

un vânt banal animă bezna spălăcită-n ploi,

cu prăbușiri de frunze ochiul de sticlă-i umple…

crepusculare, amintiri își deapănă fuior de noi…

Snopii de clipe rare și-au dezlegat trecurtul,

topind, îmbrățișările-și duc luptele spre toi,

chemări, în falduri risipite, ascunde așternutul,

pe care doarme suav, uitat, al șoaptelor șuvoi…

Zadarnice visări înlănțuie așteptările-n osândă,

stăpâni pe trup, colindă munți crescuți din dor,

rotund născută, lacrima, sub gene, stă la pândă,

în ochii mei să-nfingă, sărată, vâna de izvor.

Înclină-mi carele cu stele pe valul de suspine,

desfundă-o lună nouă spre a speranței întrupare

și cotropește-mi, întronată-n vene, arșița de tine,

famelicu-i pustiu acoperă-l cu scut de-mbrățișare.

Tomnatică, ajută-mă să-nfrunt degringolada,

ce mi-a rănit aripa visului, gătită pentru zbor,

c-un auriu placid bezna-mi tivește iarăși nada,

pe rugul resemnării să ard însuflețirea munților de dor.

Încătușare

Și mă dor, și mă răpun clipe, ce au gonit, ratate,

Doamne, pot să repet anii risipiți în griji deșarte?

Dacă nu-mi dădeai copiii și-a cuvântului chemare,

Aș fi irosit destinul doar pe-o tristă destrămare.

Sângerează a regrete anii ce-am trăit pustii,

Când cu ploile-mi șopteai rugăciuni în poezii

Și sfințeai ades poteci spre-a cuvântului icoane,

De, viu, teascul alergării destrăma-n mine canoane.

Azi mă bântui cu amarul, când cuvântului dau post,

Pân’ la cer îmi spumegi valul, când îneacă, să-i dau rost.

Nu aud, ce-i după ușă, dacă-mi pui clipa pe roate,

De plăcere-ți cer cătușa-i și n-o scot până la moarte.

Mulțumescu-ți de lumina ce mi-i dată-n alinare

Și de clipa ei senină, ce-i drag chin, a desfătare,

Cine ți-a gustăt mister, de cuvânt încătușare,

Poartă suflet de prier, fericită condamnare.

Prelegerea toamnei

O, toamnă, cum știi ochiul a seduce

Cu flori ce au trecut de recele chemări

Și au pornit prin timp a readuce

A doua înflorire… peste așteptări.

Și cum trezești în noi a dorului căldură,

Chemându-ne pe alei, bătătorite-n doi,

Când braț la braț, îngemănați într-o făptură,

Nici vântului nu-i scurgi suflarea între noi.

Lipești de suflet ochii largi de frunză,

Cu vise cerci a ogoi melancolii în noi

Și ne îngropi în dimineți cu liniște ursuză,

De zbuciumul ce vrei a-l stăvili cu ploi.

Îmi place miezul tău de-nțelepciune,

Dai soarelui răgaz destul a încălzi,

Tai sufletului spor de-amărăciune

Și ca pe-o floare-l mâni spre a iubi…

Și prețu-i de nimic, să-ți ascultăm prelegeri,

Căci timpu-i fără timp, ne aparțin alegeri…

Înalță-ne din griji, plină de vis, aripa

Și, binecuvântată, ne-ține-n zbor nou clipa…

… cu noi splendori se-mbracă ochii dimineața,

ce toamnă specială mi-a dedicat iar viața!

Grai Romanesc