TĂCERI ASASINE
TĂCERI ASASINE avatar

TĂCERI ASASINE

Paul se ghemui în colțul cel mai întunecos al dormitorului, strângându-și cu disperare genunchii la piept, murmurând cuvinte incoerente, izbindu-se ritmic cu spatele încovoiat, de perete.
,,Nu, nu! Tăceți blestemaților! Nu pot face asta! Asta nu!…” se împotrivea el, alungând cu palmele umbrele nevăzute care îi bântuiau mintea și care luaseră cu asalt lumea lui exterioară, asemeni unei invazii bestemate de insecte, ce roiau nebunește de jur împrejuru-i. Scâncind neputincios și terorizat, bărbatul își acoperi capul cu brațele îndoite, sperând să amortizeze impactul cumplit cu umbrele, care îi bombardau nemiloase creierul incendiat de focul schizofreniei.
Vocile deveniseră asurzitoare și insuportabile în ultima vreme. Până să aibă falimentul acela profesional, ele doar îi sugerau anumite lucruri, la care el refuza chiar și să se gândească, dar acum când terenul devenise fertil atacurilor psihologice, îndemnurile subtile se transformaseră în ordine inflexibile și în insistențe înnebunitoare.
Ani de zile reușise să ascundă de toți boala lui, tăinuindu-și calvarul pentru a nu pierde tot ce avea mai de preț pe lume: familia și cariera. Își trăise drama singur mimând perfecțiunea, simulând și improvizând cu o pricepere demnă de un actor, zi de zi acasă, în societate, la birou… Nimeni nu bănuia ce se ascundea în spatele acelui zâmbet seducător și a privirii impenetrabile, care inspira siguranță absolută.
În urmă cu nouă ani o cunoscuse pe Iulia, colegă de facultate cu un an mai mică și fusese dragoste pură. Astfel că, după o jumătate de an erau deja căsătoriți și se mutaseră în vila luxoasă a părinților lui din centrul vechi al orașului, unde au primit în dar tot etajul superior al casei, în timp ce părinții ocupaseră parterul, care era adaptat unui cuplu de vârsta lor. După terminarea facultății Paul primi postul de manager în firma părinților și sub îndrumarea tatălui, învăță tot ce era de învățat în domeniu, crescu prestigiul firmei și contribui mult la prosperitatea afacerilor.
Tulburările psihice cu care se confrunta în taină, încă din anii adolescenței se amplificară odată cu venirea pe lume a Alicei, fiica lui și a Iuliei. Niciodată nu își dorise cu adevărat să devină tată și nu se simțea destul de stabil din punct de vedere emoțional pentru o asemenea responsabilitate, mai ales că se temea de ereditatea genetică pe care ar fi putut-o transmite copiilor săi. Dar nimeni nu-i ceruse părerea în privința asta și când îi fu anunțat fericitul eveniment, deja nu mai era nimic de făcut, așa că nu mai putuse decât să simuleze o bucurie, pe care de fapt nu o simțea și de atunci stihiile ce sălășluiau dintotdeauna în mintea lui își începură persecuția sistematic.
Timorat și confuz, Paul decise într-o bună zi să se supună unor examene de specialitate iar diagnosticul fu cumplit: schizofrenie. Echilibrul lui interior și așa destul de precar se sparse în mii de cioburi iar el își concentră toată energia și inteligența pentru a simula cât mai perfect o normalitate, care nu exista defel. Invocă față de medicul său dreptul la secretul profesional și se opuse cu toate forțele îndemnurilor acestuia de a-și informa familia de boala care îl cotropise. Acasă reuși să obțină dreptul de a avea propriul dormitor, spre uimirea și dezaprobarea soției, căreia îi justifică destul de convingător nevoia aceea ciudată de intimitate. Spectrele nopții își întețiseră atacurile și el nu mai putea ține sub control manifestările violente ale bolii. Ziua era altceva, dar noaptea… Atacuri devastatoare de panică îl aruncau pe pardoseală și îl contorsionau implacabile, voci insidioase și rele îi dictau lucruri îngrozitoare, astfel că se încuia în cameră înainte de a adormi și ascundea cheia de el însuși, pentru a nu putea ieși în clipele de transă periculoasă.
Șapte ani luptase cu boala, cot la cot cu medicul său, se tratase corespunzător, se supusese răbdător ședințelor de hipnoză și urmase cu sfințenie terapia impusă, dar creierul îi juca adeseori feste iar memoria îl trăda cu nerușinare, astfel că afacerile începură să se resimtă, uita să se prezinte la reuniuni importante și decisive, încurca comenzile și data scadențelor, se certa cu subalternii din motive închipuite și uita să își ia medicamentele, ceea ce îl destabiliză complet. În ciuda tuturor acestor chinuri, iubirea nețărmurită pentru familie îl ajută să își țină cu strășnicie demonii sub control acasă lângă cei dragi iar ei continuară să nu bănuiască nimic.
Alice își iubea tatăl cu patimă și el îi întorcea iubirea cu dăruire totală, deși adesea se surprindea privind-o lung, cu chipul întunecat, asurzit de vocile care se amplificau și mai mult, când se afla în preajma ei. Le alunga deznădăjduit ca pe niște muște dezgustătoare, pălmuind aerul cu ură, apoi fugea ca o fiară hăituită, plângând îngrozit. Fata îl căuta uluită, chemându-l inutil. Cu cât mai tulburat era universul lui interior, cu atât mai impecabil era comportamentul lui acasă. Calmul cu care vorbea, răbdarea cu care trata problemele de familie, veselia caldă ce umplea atmosfera casei, încrederea și siguranța pe care o inspira alor săi îl înșelau adesea chiar și pe el însuși.
Nimeni nu bănuia drama ce se urzea între pereții acelei case de vis, unde opulența și liniștea ascundeau la perfecție bomba amorsată, care urma să arunce în aer tot ce părea acum o lume sigură și normală.
Era o dimineață de mai, negrăit de frumoasă și clară. Iulia se trezi gâdilată de șuvița blondă și mătăsoasă a fiicei, care i se strecurase după ureche și o mirosi cu nesaț, inspirându-i parfumul suav până în adâncul sufletului. Dormeau împreună de când Paul hotărâse așa și se obișnuise. Nu o lipsise niciodată de atențiile lui și nu insistase prea mult asupra acelei dorințe ciudate. Se ridică surâzând într-un cot și se aplecă cu dragoste peste copila adormită, depunându-i un sărut pe fruntea candidă. Era duminică și nu trebuia s-o trezească pentru școală, așa că o lăsă între așternuturi și alunecă din pat pe nesimțite, intrând în baie.
Se pregăti minuțios ca pentru o întâlnire de amor. De fapt, într-un anumit fel, chiar avea una cu soțul ei. Hotărâseră să meargă împreună în orașul apropiat unde aveau un apartament nou, pe care voiau să-l închirieze pentru turiști, pe toată perioada verii. Însă trebuia mobilat cum se cuvine și utilat cu toate cele necesare iar ei chiar asta aveau în plan pentru ziua respectivă. Paul o invitase cu el la shoping, deși ar fi putut foarte bine însărcina pe secretara lui cu responsabilitatea aceasta, dar știa cât de mult îi place soției să facă cumpărături și voise să-i procure o plăcere în plus.
– Paul, te-ai trezit? sopti ea, ciocănind discret la ușa soțului. Ascultă o clipă tăcerea odăii și identifică susurul dușului, ceea ce-i confirmă că intervenția ei era inutilă. Paul era punctual, ca întotdeauna. Intră veselă în bucătărie și deschise larg fereastra, umplându-și ochii cu priveliștea minunată a grădinii, de care era foarte îndrăgostită. Ordinea, bunul gust, opulența și imaginația locatarilor transformaseră acel colț de natură într-un mic paradis terestru, unde fiecare își găsea liniștea și ego-ul personal. Se gândi să organizeze un mic dejun romantic în foișorul înflorit și după ce pregăti totul cu emoție, duse platoul aburind pe masa de nuc lăcuit din chioșc și îl așteptă pe Paul, care o salutase zâmbind de la fereastră.
– Cobor într-un minut, iubito! anunță el vesel. Dar când se întoarse în odaie, pe fruntea lui nori negri se adunau amenințători. Elaborase un plan fatal, în cel mai mic detaliu și creierul lui funcționa acum ca o armă letală, programată cu precizie. Rămase încremenit în picioare câteva secunde, zâmbi sinistru privind în jur golit de emoții apoi, recompunându-se complet, coborî în grădină, calm și determinat. Era gata. Vocile aveau dreptate iar el nu intenționa să le mai opună rezistență. Totul trebuia să se sfârșească azi, așa cum promisese.
– Te-ai întrecut pe tine, draga mea! exclamă el încântat. Mi-ai citit gândurile sau a fost ideea ta să luăm micul dejun aici? Este chiar ce trebuia!
– Știam că vei fi încântat! Doamne, ce splendoare de zi! Să te tot trezești sub un soare ca ăsta! spuse Iulia visătoare.
Lăsară totul așa cum era în chioșc și plecară mulțumiți, fiecare cu planurile lui. Apartamentul era luminos și spațios, finisat cu mult bun gust și trebuia să arate și mai bine, mobilat cum trebuie. Iulia zburda prin odăi de mână cu Paul, ciripind entuziasmată, imaginând locul fiecărei mobile, al fiecărui tablou sau obiect, oprindu-se din când în când contrariată de vreun gând nepotrivit, trăgând după sine bărbatul tăcut.
– Hai să facem dragoste aici! propuse ea fericită, aruncându-i brațele după gât. Pe pardoseală… uite, pe prosopul acela uriaș! Paul, mă asculți?
– Da, da! Sigur, pe pardoseală! consimți el, zâmbind. Făcură dragoste cu pasiune, se abandonară unul altuia fără limite, fără rațiune, fără inhibiții.
– Parcă am întors roata timpului înapoi cu zece ani! suspină femeia, sărutând cu dulceață pieptul bărbatului, ce tresăltă ciudat sub buzele ei.
– Da, cu zece ani! repetă el cu ochii pierduți în golul ce se căsca în el, lacom.
În timp ce Iulia se îmbrăca fredonând încet o melodie, el ieși în balcon încruntat și furios, potrivi cu multă atenție scara pe care o lăsaseră acolo zugravii după ce terminaseră lucrul și se aplecă peste zid, privind sinistru hăul ce se căsca dedesubt. Evaluă o clipă distanța până jos și decise că era suficientă.
– Iulia, poți să vii o clipă! chemă el, cu glas metalic.
– Ce s-a întâmplat, dragule? întrebă ea, apărând imediat.
– S-a înțepenit fereastra acolo sus si nu reușesc s-o deschid! Țin eu scara fixă iar tu urci să o forțezi puțin! Dar ai mare grijă, că e cam riscant! Vezi să nu faci mișcări bruște!
– Nu-ți face griji! Ești tu aici! Ce mi s-ar putea întâmpla?
Ajunsă pe ultima treaptă, Iulia era cu un metru peste nivelul zidului, dar ferestra era încă prea sus pentru înălțimea ei. Se întoarse către soț să-i semnaleze problema, dar privirea i se scufundă în ochii demonici care o fixau ucigași, apoi simți cum vântul o aspiră din toate părțile și totul se sfârși într-o jerbă de stele, de foc și durere inimaginabilă, care o străpunse cu miliarde de suliți ascuțite. Muri în impactul teribil cu asfaltul, instantaneu.
– Iuliaaaa, nuuuu!!! Strigătul acela deznădăjduit scoase la balcoane și la ferestre toți locatarii prezenți în clădire la ora aceea. Țipete de oroare, sunet de roți ce spintecau asfaltul, cântecul de moarte al salvării și alarma ascuțită a mașinilor de poliție întregiră tabloul de moarte și oroare al dimineții de mai.
Paul simula deznădejdea atât de bine, încât oamenii suspinau impresionați mai mult de durerea lui, decât de corpul risipit pe asfaltul înroșit. Când poliția ajunse, nimeni nu putu răspunde întrebărilor. Paul dispăruse, fără ca nimeni să observe unde și când. Mai avea o misiune importantă de îndeplinit. Nu putea pierde timpul.
Calm și imperturbabil intră în casă, își salută părinții cu obișnuita-i afabilitate și întrebă de Alice. Bunica îi spuse că fata abia se trezise și că se pregătea să iasă împreună cu ea în parc.
– Mamă, mă tem că trebuie să ți-o răpesc, deocamdată! Trebuie să o iau cu mine, imediat! Am o surpriză pentru ea!
– Ce surpriză, fiule? Unde e Iulia?
– Nu pot să îți spun, mamă! Dacă e surpriză!?… sublinie el, zâmbindu-i complice. Te rog, pregătește fata, până dau eu un telefon! O aștept în mașină!
– Tati, mi-a spus buni că ai o surpriză pentru mine! explodă Alice, cuibărindu-se la pieptul lui fericită, trântind nerăbdătoare portiera mașinii.
– Da iubito, dar nu mă întreba nimic, căci încetează să mai fie o surpriză! o dezmierdă el, sărutând-o gânditor pe creștet. Uite, bea sucul ăsta de portocale! O să îți fie sete și e mai bine să luăm măsuri dinainte!
– Dar tati!…
– Bea! se răsti el, brusc iritat. Fata îl privi uimită, dar înghiți sucul cu noduri. După cinci minute, dormea profund. Paul o privi fără sentimente o clipă, apoi acceleră motorul mașinii, despicând hotărât kilometri către autostradă. Acționa asemeni unui automat, după un plan bine prestabilit, ascultând orbește ordinele absurde, care îi desenau în creier harta exactă a distrugerii. Se opri după o jumătate de oră de ,,zbor” pe un pod înalt, parcă mașina lipită de parapet și cu gesturi calculate și precise, scoase fetița adormită și fără ezitare o aruncă peste bara de oțel, urmărindu-i zborul cu ochii impasibili și goi. Pe autostradă claxoanele începură să îi spargă timpanele, alte frâne scrâșniră teribil, alte exclamații de oroare, altă senzație de deja vu…
Capul i se învârtea înfiorător, șerpi uriași îi umpleau craniul neîncăpător și le simțea mușcăturile lacome cum îi consumau creierul, flash-uri orbitoare i se perindau prin fața ochilor luminându-i sporadic rațiunea, apoi din nou bezna minții se întindea protectoare peste ea, amorțindu-i simțurile. Jos în stradă, unde zăcea fetița lui Alice se adunaseră o mare de oameni, mașini, poliție, salvare și el urlă la ei să se îndepărteze. Se cățără grăbit și încălecă zidul de oțel, apoi se aruncă peste ei asemeni unui vultur disperat, acoperind cu aripile-i de smoală grozăvia înfăptuită de locuitorii clandestini ai iadului, ce-i invadaseră mintea și sufletul.
Dimineața încremenise în oroare, șocul și consternarea împiedica urletul mulțimii să țâșnească din gâturile sugrumate de groază iar Cerul izbucni în lacrimi mari ce șiroiau în curând pe asfaltul rănit. Trupul fetiței primi botezul norilor dintre care ochii ei priveau cu tristețe lumea ostilă care o alungase. Undeva, la porțile albastrului imaculat o așteptau îngerii cu chipul dulce al mamei, multiplicat. Aripi diafane se întinseră peste ea într-o îmbrățișare cosmică, anulându-i amintirile ce se îndepărtară izgonite de adierea blândă a vântului, asemeni unor roiuri de fluturi speriați.
Umbrele dansau de mână cu moartea pe câmpia durerii semănată cu florile nebuniei și își cântau victoria cu voci ascuțite, aceleași care bântuiseră mintea Omului, peste care coborau insidioase tăcerile asasine.

Grai Romanesc