,,SE SCUTURAU GUTUII ÎN PĂRUL TĂU” de Beatrice Alfred
,,SE SCUTURAU GUTUII ÎN PĂRUL TĂU” de Beatrice Alfred avatar

,, În versul sîmpetrian iubirea se constituie ca un mod-de-a-fi-în lume. Întregul discurs erotic surprinde instalarea celor doi într-o nouă lume, are loc o ruptură din cotidianul imediat, iubirea instaurează un nou sens spațiului, deschide o nouă perspectivă, întreaga mundaneitate este reinventată „ o lume numai a noastră cu scoici multicolore”. De altfel efectul cromatic amplifică starea de beatitudine a iubirii. Apariția iubitei în cale ”veneai pe sub porțile vechi împietrind lângă zidul iubirii” instaurează ființa în spațiul lumii, ea este cea care întregește creația divină prin harul pe care-l are de a vindeca „ești floarea mea de leac”. În imaginarul poetic sânpetrian iubita își lasă amprenta în elementele fundamentale ale universului: apa „oceanul înnecat în albastru” , pământul ”crânguri de roze”, focul „ardeai în visul meu”, aerul „clipele acelea de albastru imens”. Femeia se impune ca o magică apariție aruncând cititorul într-un tărâm feeric, fabulos „se scuturau gutuii în părul tău”, „ne fâlfâiau păsările cerului și fluturi ușori ni se așezau pe umeri”. Inerția unei lumi deja apuse „cu locuri părăsite și vagi amintiri” se destramă în momentul întâlnirii celor doi, are loc o resetare a întregului sistem universal, se prefigurează o expansiune către o lume nouă. Și relația eului cu lumea se schimbă, destinul capătă noi conotații „să mă așez pe prispa caldă a vieții„, este destinul celor trei puncte conciclice „eu, cu tine și natura”. Căutându-și o referință, eul, ca entitate subiectivă, descoperă în marea experiență a iubirii o comuniune cu întregul univers, un echilibru între alteregoul său, iubita, (acea jumătate a sferei, ducând cu gîndul la starea ancestrală androgină) și oscilația dinamică dintre regnul vegetal și cel animal „ să privesc la iarba ta de gânduri cum o sărută cerbii.”

Grai Romanesc