Condamnare(fragment)
Condamnare(fragment) avatar

Destul de târziu află Amneris soluția la toate nenorocirile ei și pentru asta fusese nevoie să moară temporar. Dar mai bine târziu decât niciodată! Bunătate, Iubire, Iertare, Umilință… Nu existau asemenea sentimente în sufletul acela arid și sterp, cu care o pricopsise Natura. Pentru o clipă se disperă… De unde să scoată asemenea simțiri? Dar Marele Alb era gol numai pentru ea? Nu mai întâlnise niciun spirit prin abisul acela. Cum să-l umple ea singură? Să renunțe, nu se încumeta! Lucifer exulta pe undeva prin umbrele minții ei, savurându-i condamnarea. Trebuia să cucerească eliberarea cu ceva mai puternic decât el. Ochii ei căutau răspunsul pe care-l simțea tremurând nerăbdător pe undeva, pe aproape. În odaia orbitor de albă nu exista aproape nimic, pe care să poposească privirea-i obosită. Aproape nimic?… Nu-și putea mișca nici măcar un mușchi al corpului, dar simțea o vibrație de lumină suavă ce-i mângâia fruntea. Ardea de dorința de a-și întoarce capul și de a descoperi sursa acelei energii, dar nu era posibil. Efortul minții îi încunună fruntea cu perle de sudoare iar lacrimile i se îngrămădeau ascuțite în ochii ce sfredeleau întunericul nopții. Tresări focalizând printre lacrimi o imagine reflectată în fereastra lucidă. Clipi până i se limpezi privirea și reuși să distingă imaginea unui Isus răstignit, care o privea mustrător printre lacrimi de sânge, din crucifixul de bronz atârnat deasupra capului său.
Amneris se cutremură din cap până-n picioare, fixând cu privirea acea imagine tragică și atât de impresionantă.
,,Credința! Asta e salvarea!… Libertatea absolută, izbăvirea… Daa!… Atât de la îndemână și totuși… Oare îmi poate fi accesibilă și mie? Am negat, disprețuit și ignorat toată viața existența unui Dumnezeu, deși inima mea s-a înmuiat de câteva ori sub privirea mustrătoare a Fecioarei! Pacea pe care am simțit-o atunci nu se compară cu nimic din ce-am simțit vreodată! Știința cu care mi-am umplut existența a anulat orice altceva, ce nu se putea explica logic. Am văzut moartea în toate formele ei, dar nu am vrut să trec dincolo de materie. Nu am vrut să cred în ce nu puteam vedea sau atinge! Oare acum voi putea? După experiența avută ar trebui să nu îmi mai fie imposibil SĂ CRED!”
Închise ochii și încropi o rugăciune adaptată modului ei de gândire. Niciodată nu întâmpinase asemenea dificultăți în comunicare. Se simțea o ipocrită, o impostoare. Redeschise ochii și se pierdu în meditație, cerând ascultare și răbdare Martirului răstignit. Cruzimea acelei imagini o descumpăni și invocă ajutorul Mamei îndurerate pe care reuși să și-o imagineze, contemplându-i Fiul în acea perpetuă tortură, lăsat moștenire omenirii vinovate.
,,Încă te mai îndoiești, nu-i așa? se dojeni ea rușinată. Te cațeri fără succes pe Everestul rațiunii tale și te prăvălești patetic în abisul necredinței! Am nevoie de un preot!” concluzionă ea, uluită.
Ideea aceea absurdă îi despică creierul în două, lăsând-o paralizată psihic. Și totuși, pe măsură ce o urmărea prin labirintul minții, poticnindu-se în pânzele tot mai subțiate ale îndoielii, ea se contura tot mai clar și mai posibil, asemeni unei comete pe cerul senin al nopții. Cineva trebuia să penetreze învelișul compact al conștiintei încremenite sub crusta convingerilor de o viață și să permită sufletului să zboare către cerul generos și primitor. Amneris avea nevoie de un duhovnic adevărat, capabil să-i explice, să o convingă și să-i risipească îndoielile. La căpătâiul ei de muribundă poposise deseori mesagerul bisericii, dar ea întorsese privirea scârbită de la el, refuzând orice alinare. Nu dorea astfel de vulturi, însetați de viața și sufletul ei. Nu accepta poveștile lor absurde și infantile despre iad și rai, numai bune de speriat masele de ignoranți, care se supuneau cu sfințenie îndemnului ridicol și scandalos: ,,crede și nu cerceta!”
Privi lung crucifixul de bronz din care o scrutau doi ochi plini de durere, frică și iubire. Da, iubire!… desluși clar sensul acestora care o mișcă profund. Isus nu se sfia să-și recunoască trăirile de pe cruce. Ochii lui exprimau cele mai omenești simțăminte în clipa teribilă a morții, dar prin jertfa lui cumplită el își mărturisea iubirea nețărmurită față de oameni. Amneris descoperi cu ușurință acest mister al Dumnezeirii, primind răspuns nenumăratelor ei incertitudini.

Grai Romanesc