Triumful iubirii
Triumful iubirii avatar

În apele limpezi ale lacului Barcis, frunțile semețe ale Alpilor se unduiau grațios, împodobiți cu diademe orbitoare de către generosul Zeu al Luminii, care se zbenguia fericit cu Undinele năzdrăvane, născute din adâncurile tainice ale lumii subacvatice. Printre pletele lor de alge și corali se fugăreau sprințari peștisori viu colorați, ce scânteiau printre unde, asemeni unor curcubee minuscule. Malurile lacului fremătau neliniștite de goana vântului ce șuiera aprig printre sălciile, care se aplecau gingașe să guste sărutarea poienilor înflorite. Mireasma florilor escalada tenace înălțimile de granit ale munților, atrăgând după sine miriade de fluturi albi, care înfloreau diafan printre crengile brazilor, pudrate cu argint înmiresmat.
Coborând treaptă cu treaptă scara flexibilă care unea parcul cu apele lacului, o tânără femeie își lăsa visele să însoțească exodul mut al fluturilor către înălțimi, căutând armonia absolută și pacea binecuvântată a naturii, în timp privirea-i poposea fermecată pe undele poleite cu aur, pe care pluteau cochete și grațioase un cârd de lebede negre și albe, contrariate de grosolănia zgomotoasă a câtorva rățuște înfometate, care speriau bancurile jucăușe de pești cu ciocurile lor vorace.
Vanessa admira incredulă fauna lacului, în special populația de păstrăv ce se înghesuia pe lângă maluri pentru a primi ofranda turiștilor, care le aruncau hrană cu generozitate, în ciuda interdicțiilor de pe panouri. Frumusețea locului era răpitoare și parcul forfotea de lume. Jos, pe punte, rezemată de balustrada din lemn masiv, care o separa de apele lacului, tânăra femeie imortaliza frenetic peisaje, momente, nuanțe și culori, chipuri de oameni surâzători, mărturii nemuritoare ale unei zile de vis. După multe săptămâni de dor, suferință, lacrimi și deznădejde, sufletul ei căuta ajutor și se înfrupta cu lăcomie din bucuriile vieții, dându-și o nouă șansă la fericire. Trădarea suferită fusese devastatoare. O iubire în care se consumase fără rezerve, se sfârșise brusc, așa cum luase naștere. Din cenușa rămasă, Vanessa clădise templul durerii ei, în care își jertfea demnitatea zi de zi, cerșind sentimente care nu existau.
În pieptul ei mai bătea încă o inimă, pe care o simțea cum crește odată cu disperarea. Ea era cauza abandonului suferit, astfel că voise s-o smulgă din lăcașul ei zidit de Providență și să o arunce hrană păstrăvilor ce mișunau în apele Barcisului. O viață se materializase inoportună în sânul ei, impunându-și drepturile scrise în arhivele lumii, dar trădarea își cerea răzbunarea. Dragostea femeii pentru bărbat nu cunoscuse încă rivala ei de neînvins: iubirea de mamă. În momentul în care luară cunoștință una de celalată, lupta dintre ele nărui templul de lacrimi și cenușă al pasiunii, pe ale cărui ziduri căzute răsăriră florile viitorului. Lebăda neagră ce își învăța puiul să înoate alături de ea, protejându-l de gelozia agresivă a masculului trecut în rezervă, defilă mândră și triumfătoare, stăpână peste lume și timp.
Vanessa îngenunche înduioșată pe marginea punții și întinse mâinile către ghemotocul jucăuș și pufos, care făcea piruete în jurul mamei lui, ascunzându-și căpșorul drăgălaș sub undele sclipitoare, spionând curios dansul frenetic al vietăților ciudate, care i se prelingeau printre picioarele neastâmpărate. Ispitit de miezul de pâine cu care tânăra femeie îl ademeni, urcă încrezător în căușul palmelor ei, ciugulind cu plăcere momeala deosebit de gustoasă. Lebăda-mamă striga alarmată și se rotea în jurul punții, gata de luptă, pentru a-și recupera puiul.
– Nu te teme! Nu ți-l iau! o asigură Vanessa, înduioșată de reacția ei. Uite, ți-l restitui teafăr și nevătămat!
După ce îi sărută căpșorul negru și pufos, depuse puiul în apele agitate, ferindu-se de atacul justificat al lebedei, ce-și primi odorul între aripile întinse, după care îl strânse la piept, ascunzându-l complet privirilor amuzate ale curioșilor de pe mal. Când fu suficient de departe de punte, își desfăcu din nou imensele aripi, trimițând jerbe de apă pe rochia Vanessei, care încasă mustrarea cu o plecăciune șăgalnică, fluturând mâna în semn de salut, către mamă și puișor. Din depărtare se auzeau strigătele ascuțite ale lebedei, dar nu știa sigur dacă erau insulte sau mulțumiri. Surâzând cu tot sufletul, Vanessa urcă puntea către salcia pletoasă care o invită prietenoasă, oferindu-i un loc pe banca de lemn, ascunsă printre crengile ei unduioase, de razele fierbinți ale soarelui și de privirile indiscrete ale oamenilor, care o urmăreau intrigați de aerul ei enigmatic. Frumusețea exotică atrăgea privirile tuturor, iar ea era obișnuită cu acest lucru. Soarele Braziliei exploda în ochii negri, iar pielea arămie strălucea de tinerețe și sănătate. Umerii rotunzi și bronzați se iveau din când în când printre buclele negre de mătase, sporind farmecul natural al întregii ei ființe.
Avea nevoie de multă liniște, pentru a reflecta în voie asupra ultimelor evenimente care îi dăduseră viața peste cap, iar sarcina neașteptată nu simplifica deloc lucrurile. Acum nu știa ce să facă cu libertatea care sosise la pachet împreună cu trădarea și abandonul. Încă mai bâjbâia prin întunericul incertitudinilor și nu se simțea pregătită pentru a deveni o mamă singură, într-o lume străină și deseori ostilă celor care încălcau clișeele unei societăți, închistate încă în mentalități depășite și prejudecăți greu de combătut, dar pe care o prefera țării ei de origine unde sărăcia, violența și pericolul permanent erau rutină. Fugise de acolo și nu considera că e locul unde și-ar fi putut construi viitorul sau crește copiii. Iubea țara care o adoptase și îi respecta regulile. Avea o casă, un loc de muncă, un rost bine întemeiat, chiar dacă relația ei eșuase într-un mod neașteptat și foarte, foarte dureros, lăsându-i drept amintire un suflet pur și inocent, care se încăpățâna să crească în sânul ei, impunându-i deja reguli și responsabilități.
Vanessa scrută depărtările Alpilor învăluiți misterios în ceața norilor și căută în statornicia lor propria stabilitate emoțională. Îmbrățișă cu privirea imensitatea lacului pe ale căror unde se legănau stolurile leneșe de lebede, visătoare și neînfricate, grațioase și independente, mame duioase și sigure pe ele, care nu aveau nevoie de protecția genului masculin pentru a-și crește puii și a asigura continuitatea speciei. O tresărie nouă, necunoscută dar înebunitor de dulce o trezi din visare și îi tulbură ființa toată. Atinse cu pioșenie pântecul în care viața pulsa de acum cu impetuositate, iar genele tremurară sub povara gingașă a lacrimilor, izvorâte dintr-o iubire nouă și nemuritoare. În venele femeii curgea acum putere, curaj și bucurie. O singură iubire putea genera astfel de simțire: iubirea de mamă.

Grai Romanesc