ETNOGENEZA ROMÂNILOR (I) de IOAN POPOIU
ETNOGENEZA ROMÂNILOR (I) de IOAN POPOIU avatar

Imagini pentru ioan popoiu

„Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost cel ro -man, popor al cărui mit genealogic s-a constitu-it, în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului- Lup Marte…

Rezultatul  acestei cuceriri şi asimilări a fost naşterea poporului român. În perpectiva mitologică a istoriei , s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor… .”

Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han

Referindu-se la originea românilor, Gh. Brătianu se întreba: De unde au venit românii? Să fie ei un caz de generaţie spontanee, apărută în zorii timpurilor moderne? Enigma rămâne neelucidată, iar coincidenţa dintre toate părerile autorizate (vezi mai jos), care ne obligă să căutăm originea românilor din evul mediu oriunde în afară de România, ne duce la concluzia, paradoxală, că acest popor care nu are istorie, nu are nici origini şi nici patrie. Se pare că trebuie să revenim, după un secol, la ce spunea Mihail Kogălniceanu, în lecţia sa de deschidere, din 1843, ţinută la Academia Mihăileană din Iaşi: „Dacă nu avem istorie, orice popor duşman ne-ar putea spune: Nu vi se cunoaşte originea şi nici numele nu este al vostru, la fel ca şi pământul pe care locuiţi. Şi, într-adevăr, vorbele acestea ni s-au spus de către străini, ni s-a negat originea, numele ni s-a pocit, pământul ni s-a sfârtecat, drepturile ne-au fost călcate în pcioare, pentru că nu am avut conştiinţa naţionalităţii noastre, pentru că nu am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm drepturile”.

Cu referire la începuturile neamului, N. Iorga nota: „Deodată apare între Marea Adriatică şi Marea Neagră, între Carpaţii beşchizi şi până în Peloponez, un popor care, deşi trăind sub regimuri deosebite, se considera şi se numea, în puterea unui trecut pe care nu-l uita, şi a unei aşteptări a Imperiului, necesar, inevitabil, logic şi sacru, pe care nu o putea părăsi: roman”. El consideră că neîntemeindu-se nici un stat barbar, până la anul 400, pe malul stâng al Dunării, „ţara rămâne o Romania  şi cine o locuieşte păstrează numele de roman”, corespunzător lui „homo romanus” din Galia. Istoricul Orosius arată că Ataulf a respins gândul ispititor de a face o Gothia din „Romania”. Vandalii, veniţi în Africa, în secolul al V-lea, sunt consideraţi „răsturnători ai Romaniei”, dar termenul acesta este larg răspândit, îl întâlnim şi în Britania! „Romania” este opusă barbarilor-termenul ajunge a se întinde, în accepţia populară, pe largi suprafeţe din fostele provincii guvernate direct. Mai târziu, în secolul al X-lea, împăratul Constantin Porfirogenetul, în De administrando Imperii, făcea distincţie între „romanii politici” (bizantini) şi cei de limbă romană („romanoi”). „Romanus” este acela care conservă felul de a fi sub Imperiu, chiar dacă are un stăpân barbar, dar „Romania” nu este decât teritoriul care nici nu mai face parte din Imperiu, dar nici nu aparţine unui rege barbar. La fel stăteau lucrurile pentru românii din Pind şi pentru „romanii” de pe ţărmul adriatic.

                                                                                                                 

Istoricul problemei. În legătură cu originea românilor, ca popor, cu locul lor de formare, s-a născut o controversă amplă care a continuat multă vreme. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în 1781-1782, Fr. J. Sulzer lansa teoria imigraţionistă, care avea să facă carieră într-o bună parte a istoriografiei. Dar în acel moment, teza continuităţii românilor în ţinuturile carpato-dunărene, după 275, avea deja o vechime de câteva secole în literatura ştiinţifică şi politică europeană. Ideea este atestată întâia oară, în secolul al XIII-lea, la Anonymus şi Simon de Keza, care admit prezenţa „vlahilor” ori a „păstorilor şi colonilor romanilor”, identificaţi cu românii, înainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de aceea a lui Attila. Scrierile umaniştilor europeni din secolele XV-XVIII, despre prezenţa românilor pe teritoriul vechii Dacii în evul mediu, transformă această idee într-un fapt de conştiinţă europeană. Esenţa teoriei umaniste despre autohtonia românilor, asociată cu aceea a latinităţii lor, constă în susţinerea descendenţei lor din „coloniile romanilor” aduse de Traian  la nord de Dunăre. Această idee o întâlnim la cei mai de seamă exponenţi ai lumii intelectuale europene, de la Flavio Biondo şi Enea Silvio Piccolomini până la Francesco della Valle şi Johannes Leunclavius, şi la cronicarii saşi şi unguri din Transilvania, Johannes Lebel, Georg Soterius şi Martin Felmer. În sfârşit, cronicarii români, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, aveau conştiinţa autohtoniei românilor. O dată cu ei această idee fuzionează cu tradiţia savantă europeană asupra originii latine a limbii române şi a continuităţii românilor în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Cel care a formulat strălucit teza continuităţii a fost Dimitrie Cantemir, urmat de Şcoala Ardeleană. Revenind acum la Fr. J. Sulzer şi teoria imigraţionistă, în lucrarea acestuia, Geschihte des Transalpinischen Daciens, apărută la Viena, în 1781.-1782, el afirmă originea sud-dunăreană a românilor din Balcani. Ei au început să migreze, în secolele XII-XIII, la nord de Dunăre, unde i-au aflat pe unguri şi saşi, instalaţi în aşezări statornice şi cu instituţii întemeiate.

Replica la susţinerile lui Sulzer a fost dată, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de cărturarii Şcolii ardelene, Gh. Şincai, Samuil Micu, Petru Maoir, care afirmau originea curat latină şi continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii.

Teoria imigraţionistă a fost reluată, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de istoricul german Robert Roesler, care a publicat la Leipzig, în 1871, lucrarea Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschihte Rumäniens. „Roeslerianismul” era un strigăt de alarmă şi protest împotriva pretenţiilor nerealiste ale erudiţilor români, de la începutul secolului al XIX-lea, de a fi continuatori „curaţi” ai romanilor. Aceste pretenţii exagerate,  disproporţionate, au iritat, pe bună dreptate, pe adversarii Şcolii ardelene, ai latiniştilor, ceea ce i-a provocat să pună din nou în circulaţie ideile lui Sulzer. Aceste idei au fost elaborate într-un sistem nou, bine închegat, cu adăugarea de noi amănunte, de către Robert Roesler (1836-1874), filolog şi istoric german. Lucrarea sa principală, de notorietate, din 1871, a provocat mare vâlvă şi discuţii pasionate în epocă, a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar azi este considerată „cu totul depăşită” (I. I. Russu) şi fără valoare lingvistică şi istorică. El nu pornea de la un izvor istoric ori filologic important, ci, precum mărturiseşte deschis, „pleacă de la o chestiune ce-l frământa chinuitor: cum se poate admite că românii ar fi mai vechi decât alte ginţi (neamuri) pe aceste pământuri asupra cărora par să aibă şi chiar ridică pretenţii de dominare? Ei care nu au nicio cultură proprie şi drepturi istorice consfinţite aici, unde ei nu pot fi anteriori ungurilor, saşilor”. El vrea să întreprindă o cercetare obiectivă, să descopere adevărul istoric, dar apare evidentă şi repulsia savantului de cabinet, spiritul polemic. Din întreaga sa operă transpare un sentiment  straniu şi faptul obiectiv că românii trăiau pe pământul Transilvaniei ca locuitori străvechi. Întrebarea ce-l frământa pe Roesler: „Cum să fie românii mai vechi decât popoarele conlocuitoare (ungurii şi germanii), care aveau un nivel de viaţă şi cultură superior la mijlocul secolului al XIX-lea şi mai înainte? Singurul răspuns pe care l-a găsit el, pornind de la Sulzer, a fost să enunţe obârşia sud-dunăreană a românilor şi lipsa oricărei legături directe cu romanitatea Daciei carpatice ori cu populaţia autohtonă dacică. El ajunge la deducţii extrase din tăcerea izvoarelor istorico-arheologice medievale despre români, dar şi la observaţii şi fapte pozitive istorice şi lingvistice.

                                                                                                        IOAN POPOIU

Grai Romanesc