Interviu cu Prof. Ioan POPOIU
Interviu cu Prof. Ioan POPOIU avatar

Corina JUNGHIATU: „Viaţa mi se pare o aventură frumoasă, enigmatică, fascinantă, inepuizabilă…”

 

Corina Junghiatu: Vă mulţumim din suflet, Domnule Profesor, din partea revistei GRAI ROMÂNESC, pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu, aşteptat cu interes de cititorii studiilor şi cărţilor dumneavoastră.

Cum priviţi, acum, anii de formare intelectuală?

 

Ioan Popoiu: Aş spune fără ezitare că sunt anii mei cei mai frumoşi! Aventura pe care am trăit-o, de la 15 la 24 de ani, nu se poate compara cu nimic altceva din viaţa mea. Pe-atunci, eram fericit fără să ştiu, pentru că eram atât de ocupat! Mă trezeam zi de zi cu aceeaşi nerăbdare şi frenezie nestăvilită, doritor să cunosc lucruri noi, să citesc, să scriu, să privesc cu atenţie inepuizabilă lumea şi oamenii, mă pasionau filmul, radioul, televiziunea, presa, citeam cu nesaţ tot ce-mi cădea în mână, avid mereu de tot ce era nou, nerăbdător să cunosc alte şi alte faţete ale realităţii.

Corina Junghiatu: Să vorbim mai întâi despre anii de liceu. Unde aţi făcut liceul?

Ioan Popoiu: Am urmat liceul, la Galaţi, la Liceul nr. 5, cu profil teoretic, aflat pe str. Traian, secţia de filologie-istorie. Era un liceu cu o disciplină severă, comparabil din acest punct de vedere cu un liceu militar.

 

Corina Junghiatu: Ce vă pasiona în liceu?

Ioan Popoiu: Sunt o natură pasională, în general vorbind. Eram atras de multe lucruri, ca elev la un liceu cu profil umanist, în primul rând lectura! Intram zilnic în bibliotecă, unde aveam o fişă bogată, iar bibliotecara, Doamna Marin, îmi împrumuta acasă tot ce-i ceream. Citeam la liceu, dar mai ales acasă. Eram atras în special de literatură, citeam cărţile recomandate la română, dar aveam ca disciplină şi literatura universală, unde era foarte mult de citit. Dar nu aveam nevoie de recomandările profesorilor pentru a citi, eu citeam oricum, pe lângă literatură, citeam istorie, filosofie, monografii, albume etc. În afară de literatură, eram pasionat de film, teatru, imi plăcea să merg la spectacole, operetă, muzică modernă, excursii, călătorii.

Corina Junghiatu: Ce cărţi citeaţi în liceu?

 

Ioan Popoiu: Pe primul plan, erau cărţile de literatură, autorii români mai întâi, pe Sadoveanu şi Rebreanu am început să-i citesc încă înainte de liceu, apoi Eminescu, Caragiale, Blaga, Coşbuc, Arghezi, dar foarte curând, din clasa a X-a, când clasele s-au separat în umană şi reală, am început lectura sistematică şi metodică a clasicilor literaturii universale, pe curente şi autori. Atunci am început să citesc Homer, Cervantes, Corneille, Racine, Moliere, Goethe, romanticii, Schiller, Novalis, Byron, Hugo, Lamartine, apoi Balzac, Flaubert, Maupassant, scriitorii ruşi, Puşkin, Lermontov, Gogol, Tolstoi, Dostoievski ş.a. Un loc aparte am acordat lecturii lui Shakespeare, pe care l-am găsit în biblioteca liceului, citind volum după volum, până la epuizare, dar în legătură cu marele poet renascentist vreau să fac o precizare. Înainte chiar de a ajunge în liceu şi a-l citi, am ascultat piesele lui Shakespeare la radio, în contextul în care, în 1964, se împlineau 400 de ani de la naşterea poetului şi radioul a difuzat ciclul integral al pieselor lui Shakespeare! Îmi amintesc cum, în seara respectivă, la ora de difuzare a piesei, pe întuneric, în timp ce ceilalţi dormeau, eu ascultam cu emoţie şi teamă uneori, în interpretarea unor mari actori, piesele marelui dramaturg, la numai 12-13 ani! În liceu, am citit aceste piese, dar eu le ascultasem pe toate la radio, pe întuneric, cu câţiva ani mai înainte.

Corina Junghiatu: Aţi fost un premiant?

 

Ioan Popoiu: O, da! În primul an de liceu, am avut toate notele, de la 1 la 10, nu intru în amănunte! Dar, imediat după separarea claselor în reală şi umană, am nimerit într-o clasă de aproape 40 de fete, mai era un singur băiat alături de mine, în rest numai fete! Nu a fost prea greu, fetele nu erau prea ambiţioase, în anul II, fiind elevul cel mai bine pregătit, am luat premiul III, premiile I şi II nu s-au acordat, iar în anii III şi IV, am luat premiul I!

Corina Junghiatu: Cum percepeţi acum acei ani?

Ioan Popoiu: Cu satisfacţie, pentru ce-am realizat, dar şi cu tristeţe, trebuia să mă bucur mai mult de viaţă, să trăiesc, să iubesc, erau atâtea tentaţii cu care se confrunta un licean! Mi s-a părut că au trecut destul de repede! Mi-a plăcut viaţa de licean, aş fi vrut să mai continue!

Corina Junghiatu: Aţi absolvit liceul! Ce-a urmat?

Ioan Popoiu: A fost o perioadă grea pentru mine, nu a fost uşor! Îmediat după absolvire, am dat examen la facultatea de istorie-filosofie, la Iaşi, dar nu am intrat, deşi luasem zece la oral, concurenţa era foarte mare. Aveam aproape 20 de ani, dar nu ştiam ce să fac, după 12 ani de şcoală, m-am trezit fără ocupaţie. Am încercat prin toamnă să găsesc ceva de lucru, să predau ca suplinitor în şcoală, apoi ca bibliotecar etc. Nu am reuşit şi m-am apucat din nou să învăţ pentru facultate, cu toate că ştiam materia pe de rost. M-am dus tot la Iaşi, la aceeaşi facultate, erau 600 de candidaţi şi 30 de locuri, adică 20 pe un loc!

Corina Junghiatu: Cum a fost intrarea la facultate? Aţi avut emoţii?

 

Ioan Popoiu: A fost grea, iar emoţiile uriaşe. A fost primul moment greu din viaţa mea, o mare răscruce, mă întrebam ce voi face, dacă nu intru, nu vedeam viitorul decât în facultate. Nu voi uita prin ce-am trecut atunci! Din fericire, am reuşit să intru la facultate, am intrat cu 9, fiind situat între primii zece. După examen, m-am dus la părinţii mei, în satul natal, Şiviţa, aflat la 20 de km de Galaţi, unde am rămas până în toamnă.

Corina Junghiatu: Cum era Iaşul intelectual şi studenţesc pe atunci?

 

Ioan Popoiu: La 1 octombrie 1972, m-am prezentat la facultate, locuiam la un cămin studenţesc din Copou, aveam bursă deja pe baza rezultatului de la admitere. La deschiderea festivă, care a avut loc în aceeaşi zi, decanul facultăţii, prof. Ilie Grămadă, ne-a vorbit despre misiunea universităţii şi provocările vieţii de student. Am reţinut formularea lui, care mi-a plăcut: din acest moment, ca studenţi, sunteţi ,,cives academici”! Ca să răspund concret la întrebare, cum era Iaşul pe atunci, aş sublinia că era un centru intelectual şi universitar renumit, veneau aici şi studenţi originari din Ardeal şi Oltenia. Erau intelectuali cunoscuţi aici, scriitori, istorici şi filosofi, medici prestigioşi, oraşul avea un Teatru Naţional, frecventat de studenţi, Operă, Filarmonică, unde mergeam des, reviste literare, precum Convorbiri Literare, Cronica, apoi radio Iaşi etc. La Biblioteca universitară ,,M. Eminescu”, în aulă, aveau loc conferinţe publice, unde mergeam ca studenţi, la Palatul Culturii, la prelegerile Junimii, de la Casa Pogor, la Muzeul Unirii, intram des în bisericile şi mănăstirile Iaşului. Într-un cuvânt, precum spunea Sadoveanu, sosit aici în jurul lui 1900, Iaşul era o ,,baie de lumină”!

Corina Junghiatu: Ce vă amintiţi din anii studenţiei? Ce experienţe relevante aţi avut?

 

Ioan Popoiu: Amintirile sunt numeroase, preponderent plăcute! Anii studenţiei au fost speciali pentru mine, ani de emoţii şi frământări, trebuie să fac o selecţie pentru a vorbi despre acestea. Îmi amintesc de întâlnirile noastre ca studenţi, la cursuri şi seminarii, escapadele noastre ca tineri în localurile din parcul Copou, de obcei, la ,,Vânătorul”, prezenţa la conferinţe, am ascultat pe arheologul Radu Vulpe, pe istoricul Const. C. Giurescu, pe academicianul Ştefan Pascu, pe istoricul de artă I. D. Ştefănescu, pe criticul Al. Dima. La facultate, ascultam cu mare atenţie prelegerile prof. Ilie Grămadă, decanul nostru, care ne vorbea despre istoria medievală universală, fost director al teatrului din Iaşi, intelectual cult, el făcea divagaţii interesante, ne-a vorbit odată despre Hamlet şi felul cum a conceput Shakespeare acest personaj. Prelegeri interesante mai ţineau profesorii N. Gostar şi Gh. Platon. Am făcut, prin anul II de facultate, o excursie de studii pe la cetăţile şi mănăstirile din Moldova, erau zile frumoase de toamnă, iar noi aveam 21-22 de ani şi ni se părea că eram stăpânii lumii! Era în fond dulcea nepăsare a tinereţii, spontaneitatea şi fericirea de a ne bucura de fiecare clipă. Experienţe relevante, dacă vorbim acum despre acestea, au fost desigur, în anii tinereţii, întâmplări aparent neînsemnate pot deveni experienţe semnificative, care te ajută să evoluezi, să cunoşti alte faţete ale realităţii. Eram însetaţi de cunoaştere şi ne străduiam să avem acces la faţa nevăzută a lucrurilor. Îmi amintesc de faptul că, prin anul III, însoţit de un coleg, am vizitat o mănăstire din marginea Iaşului şi acolo am avut o convorbire înteresantă cu preotul de acolo. El ne-a studiat cu atenţie, ne-a tratat cu mare respect, adresându-ni-se cu formula ,,domnilor”, la facultate nimeni nu ne eticheta astfel, eram simpli studenţi, a căutat să scruteze profilul nostru spiritual, să ne arate cine suntem, ce vrem să devenim, ne-a întrebat de Dumnezeu, ne-a chestionat astfel încât să ne putem defini.

Corina Junghiatu: Lecturi fundamentale?

 

Ioan Popoiu: Lecturile le-am continuat după liceu, în anul cât am rămas acasă, în paralel cu pregătirea pentru facultate, am citit scriitori impoortanţi. La facultate, la Iaşi, am continuat aceste lecturi fundamentale, pe care nu le-am întrerupt niciodată până astăzi! Citisem minuţios Tolstoi în liceu, iar după aceea am început acasă Dostoievski şi am continuat să-l citesc în facultate, cred că am început cu ,,Demonii”, apoi am continuat cu ,,Fraţii Karamazov”, romanele de maturitate ale scriitorului, apoi celelalte. Eram absorbit de aceste lecturi şi, dacă în liceu citeam Shakespeare până şi în sala de mese a cantinei, acum citeam pe Dostoievski în pauzele de la cursuri şi, bineînţeles, la cămin, în timpul luber. Pe lângă literatură, pasiune de bază, acum trebuia să citesc carţi de istorie, Iorga, Xenopol, Onciul, Giurescu, am citit pentru prima dată cărţi de filosofie, acum am descoperit  pe Noica!

Corina Junghiatu: Pasiuni, trăiri, evocări?

 

Ioan Popoiu: E un aspect mai puţin cunoscut, despre care nu-mi este uşor să vorbesc. Ca student, aveam o viaţă personală, pasiuni, trăiri, dar nu reuşeam să mă decantez. Nu-mi era uşor să mă las furat de peisaj, să visez, să-mi permit libertăţi, pentru că nevoia de a-mi păstra bursa mă determina să acord multă atenţie, aşadar timp, pregătirii, trebuia să am note foarte mari. Rezultatul a fost că am avut, într-adevăr, note maxime, iar în anii III şi IV am avut numai note de zece. Aşadar, şi în facultate am fost premiant! Timp de doi ani, am luat premiul I. Venind vorba de premii, ele mă bucurau şi pentru că primeam multe cărţi drept premiu, în vremea în care nu aveam destui bani să ne cumpărăm cărţi. Dar eram trist, pentru că aş fi dorit să trăiesc o iubire adevărată, ceea ce nu am reuşit decât târziu. Asta mă deranja şi mă deranjează şi acum. Realizam că nu puteam avea toate ca student, că trebuia să fac o alegere, iar aceasta presupunea un preţ!

Corina Junghiatu: Cum a fost sfârşitul facultăţii şi perioada imediat următoare?

 

Ioan Popoiu: Când am terminat facultatea, am trecut printr-o criză sufletească majoră, prima criză serioasă din viaţa mea. Abia acum, trăind această experienţă, realizam dramatismul existenţei, de care lecturile, pregătirea mă ,,feriseră” până atunci. Totul se desfăşura normal, eram în ultimele luni de facultate şi pregăteam licenţa, venind zilnic la Biblioteca universitară pentru redactarea lucrării, când, într-o zi…Aşa încep toate istoriile acestea, există o doză de imprevizibil în viaţa noastră! În acea zi de iunie, eram în sala de la etaj a bibliotecii, când a intrat o tânără frumoasă, cu părul negru, palidă, absentă, marcată de suferinţă, mai mult plutea decât mergea…Arăta atât de tânără, încât eu mă întrebam în gând ce căuta eleva aceasta într-o bibliotecă frecventată de studenţi… A venit şi în zilele următoare, la fel de absentă, iar într-o zi am întrebat-o dacă pot să mă aşez lângă ea, a acceptat…Am început să vorbim între noi, apoi au urmat plimbările prin oraş…Uitasem de lucrare, de facultate, de toate! Între timp, terminasem lucrarea de licenţă şi aveam timp mai mult, Mariana (aşa o chema!) la fel, ne ocupam de noi, realizând că uitasem de tinereţea noastră…Ne întâlneam la universitate, în amfiteatre, lăsându-ne pradă unor îmbrăţişări fierbinţi, într-o asemenea împrejurare, răvăşită sufleteşte, însetată de afecţiune, într-un gest de tandreţe, mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, iar eu stăteam uimit şi extaziat! Era pentru prima dată, când o fată îmi săruta mâinile, nu-mi amintesc dacă a mai făcut-o cineva după aceea. Ne-am întâlnit într-o zi în grădina botanică, aflată în apropiere de Copou, un loc care-i plăcea ei, mi-a arătat nişte fotografii cu familia ei, apoi, cuprinsă de mare emoţie, tremurând şi plângând, mi-a povestit că este căsătorită, are un copil mic, dar a părăsit-o soţul şi acum este singură, încercând să-şi refacă viaţa. Eu ascultam uluit, nevenindu-mi să cred toate acestea, tremurând ca şi ea, prins în şuvoiul emoţiei, şi, în acelaşi timp, încercam să o liniştesc. Mi-a spus că vrea să se recăsătorească şi m-a întrebat ce-am de gând, mai mult, aş spune chiar că m-a cerut în căsătorie! Eram îndrăgostit, o iubeam deja, ne vedeam zilnic de câteva săptămâni, nu mai puteam da înapoi, am acceptat tot, pe ea şi copilul. M-a rugat să anunţ pe părinţii mei şi mi-a oferit fotografii de-ale ei. Am mers împreună în locurile de agrement ale Iaşului, la Ciric şi Bucium, căutam să ne apropiem cât mai mult unul de altul, ne purtam ca nişte logodnici în aşteptarea căsătoriei…

Lucrurile au continuat astfel până la banchet, am mers singur, ea nu a putut veni cu mine, dar am continuat să ne vedem, îmbrăţişările erau la fel de calde. Urma ca ea să mă prezinte părinţilor ei, amândoi medici, era stabilită o vizită la ea acasă pentru a-i anunţa despre căsătoria noastră. Dar, la un moment dat, am observat o schimbare la Mariana, întârzia la întâlniri, părea absentă şi era frământată de ceva. Am aflat că soţul ei, care o părăsise (ea stătea acum la părinţii ei), se întorsese şi că ea se gândea la o împăcare…Mi-am dat seama că lucrurile erau grave, eu mă vedeam deja căsătorit, cu perspectiva de a trăi alături de Mariana, pe care o iubeam fără limite, în Iaşi, oraşul studenţiei mele. A părăsi Iaşul era o tragedie pentru mine, ca şi pentru mulţi din colegii mei. M-am străduit să accept inevitabilul, logodna a fost ruptă de fapt, pentru mine au venit zile grele, după extazul afectiv în care trăisem până atunci. A urmat repartiţia, prin iulie, am vorbit din nou cu Mariana, ca să ştiu ce să fac, dar nu mi-a dat niciun indiciu! Ea s-a aflat în sală în timpul repartiţiei. În aceste condiţii, deşi aveam locuri în muzee la Vaslui şi Bârlad, iar în învăţământ în apropierea Iaşului, nu ştiu ce nebunie m-a cuprins şi, revoltat pe soartă, am decis de unul singur să plec departe şi am cerut Muzeul din Făgăraş. Plecarea din Iaşi, de care trebuia să mă despart, a fost o agonie, mi-am luat rămas bun cu inima grea de la Mariana şi am plecat acasă, la părinţii mei, lângă Galaţi.

Credeam că povestea de dragoste s-a terminat, dar n-a fost aşa! Nu a trecut mult şi am luat-o de la capăt! În toi de vară, pe neaşteptate, am primit o scrisoare de la Mariana, o scrisoare fierbinte, care-mi ardea în mâini, poştaşul mi-a înmânat-o pe uliţă şi acolo m-am oprit lângă o fântână să o citesc. Ce-mi spunea Mariana? Ea regreta neînţelegerea apărută între noi şi acum se arăta gata să fie soţia mea la Făgăraş, la Şiviţa sau unde voiam eu! Eram uimit, nu-mi venea să cred, dar puteam face altfel? M-am aprins din nou pentru Mariana, care mi-a trimis şi alte rânduri, şi în mine s-a trezit din nou speranţa că vom ajunge la căsătorie. I-am scris din nou iubitei mele şi i-am propus să ne întâlnim la Iaşi. Am ajuns în oraşul studenţiei mele, la locul de întâlnire, dar Mariana, care îmi ceruse în scris să fie soţia mea, nu a venit la întâlnire, apoi s-a lăsat tăcerea…Disperarea mea era acum mai mare, de la extaz am ajuns la agonie! Mi-am pierdut liniştea şi somnul şi, pentru prima dată în viaţă, m-am gândit la sinucidere, pierderea fiinţei iubite mi se părea ireparabilă, nu mai vedeam nicio ieşire…Cu mari eforturi, am reuşit să supravieţuiesc şi să mă pregătesc pentru plecare, acum începea efectiv viaţa pentru mine şi ea avea un gust amar.

Corina Junghiatu: După absolvire, aţi început o nouă etapă, cum au fost acei ani?

Ioan Popoiu: La 1 septembrie 1976, m-am prezentat la primul meu loc de muncă, obţinut prin repartiţie, la Muzeul Ţării Făgăraşului, încercând să mă adaptez la oameni şi locuri pe care nu le văzusem niciodată. Am stat la început la hotel, apoi la un cămin muncitoresc. Eram singur, mă simţeam ca exilat, nu-mi era uşor să mă apropiii de cineva, iar iubirea neîmpărtăşită mă făcea melancolic, chiar depresiv… La serviciu, la muzeu, nu erau probleme, eram tânăr absolvent, la 24 de ani, elegant, venit după o şedere de patru ani într-un mare oraş, eram rece, distant, interiorizat, rana mea sufletească era adâncă, nu erau şanse de vindecare aşa curând. Primul an, cel puţin, a fost foarte greu, eram singur şi izolat, mă simţeam ca un marţian, iar prin octombrie, a trebuit să mă internez în spital, pentru o operaţie de apendicită, ceea ce mi-a accentuat depresia. După un an, în toamna următoare, a sosit în oraş un grup de ingineri stagiari, repartizaţi la Combinatul chimic din Făgăraş şi, prin alte cunoştinţe, am reuşit să pătrund în acest grup.

Corina Junghiatu: Viaţa de tânăr intelectual era una frumoasă, de invidiat?

 

Ioan Popoiu: Mă gândesc cu plăcere la acei primi ani după terminarea facultăţiii, au fost ani de fericire, de libertate şi de vis…Prin octombrie, am fost la Iaşi, să-mi iau diploma de licenţă, atunci m-am întâlnit din nou cu Mariana, era la un liceu industrial. Mi-a spus că s-a recăsătorit cu un bărbat, care avea un copil mare, uitase de ce-mi spunea în scrisori. Eu aveam 25 de ani, stăteam în faţa ei, o iubeam, iar ea nu observa…Ne-am văzut mai târziu, după mai mulţi ani…După sosirea în oraş a grupului de ingineri, situaţia s-a schimbat, iar tonalitatea mea sufletească a fost alta. Printre ingineri, erau persoane de care ulterior aveam să mă ataşez foarte mult. Inginerii au sosit prin octombrie, la un an după absolvirea facultăţii, erau vreo 20- 30, băieţi şi fete, cei mai mulţi erau absolvenţi ai politehnicii din Timişoara, oraş perceput atunci ca cel mai occidental din ţară. Nu ne-a fost greu să ne apropiem unii de alţii, ne uneau enorm de multe lucruri, eram adepţii libertăţii în toate, împărtăşeam aceleaşi valori, eram prima generaţie formată după război, în noile condiţii, eram toţi în jurul vârstei de 25 de ani şi ne consideram invincibili, nu ne păsa de nimic, voiam să ne bucurăm de viaţă şi de tinereţea noastră, cu toată frenezia şi imaginaţia. Locul ideal de întâlnire erau petrecerile noastre, cu muzică bună şi băutură din belşug, toţi beam, toţi fumam, toţi dansam, toţi iubeam. Limitele în interiorul grupului erau abolite, era o mare familie, o atmosferă de frăţietate, de libertate, de aventură şi bun gust. După ce ne-am cunoscut, ne vedeam aproape zilnic, într-o atmosferă de entuziasm fără limită. Fiecare întâlnire o transformam în bucurie pură, eram atât de tineri şi superb de nepăsători. Grupul de ingineri nu locuia în acelaşi loc, cei mai mulţi locuiau în cartierul Tudor, la marginea oraşului, în blocurile turn, A, B şi C, iar mai puţini în blocul turn de la gară, acolo am întâlnit-o prima dată pe o ingineră sosită cu grupul. Era într-o seară de toamnă, ascultam muzică cu câţiva amici, când cineva spune: ,,vine şi Dana”! Nu trece mult şi văd intrând o tânără superbă, blondă, cu părul pe umeri, în blugi, cu o bluză subţire de catifea albastră, a venit la mine, mi-a întins mâna şi mi-a spus cu un zâmbet şăgalnic: Dana! Am vorbit cu ea, am dansat, aşa a intrat Dana în viaţa mea şi de atunci nu a mai plecat, tot amici foarte buni suntem şi acum. Mai târziu, ea s-a mutat în Tudor, la blocul turn  A, etajul 4, prima cameră pe stânga, unde stătea în cameră cu Dorina, Dana Dincă, aşa se numea, era din Oţelu Roşu. Erau printre ei, câţiva de care îmi amintesc bine, Doru Popa, Sany, Cantemir, Hans, Letiţia, de restul nu-mi amintesc. Întâlnirile noastre, din cursul săptămânii sau de la sfârşitul ei, însemnau relaxare şi petrecere, program de discotecă, ne întâlneam într-o garsonieră, de obicei la Dana şi acolo ne distram până noaptea târziu. A doua zi, ei, ca ingineri stagiari, se prezentau de dimineaţă, la serviciu, la Combinatul din Făgăraş, numai Cantemir era la cel de la Hoghiz, în apropierea oraşului. Pe lângă discotecile, pe care le organizam aproape zilnic, foarte des mergeam în excursii, la sfârşitul săptămânii, la Poiana Braşov, la Păltiniş. Dar locul nostru preferat era Sâmbăta, o cabană aflată în Munţii Făgăraşului, la 1200 m, unde urcam uşor de-a lungul pârâului cu acelaşi nume. Ajunşi la cabană, aprovizionaţi cu hrană şi băutură, ascultam muzică, dansam, până târziu spre dimineaţă. De multe ori, urcam în munţi mai sus, pe Surul sau Negoiul, mergeam la Bâlea cascadă sau mai sus, la Bâlea lac. Aceste ieşiri le făceam indiferent de sezon, în toate anotimpurile! Aceştia au fost, pentru noi, cei care i-am trăit, cei mai frumoşi ani! După câţiva ani, Dana, îmi scria din Timişoara: ,,Paradisul l-am avut, l-am trăit, l-am văzut cu ochii noştri”!

Această frumoasă aventură, atmosfera de vis, de libertate şi de fericire, a durat trei ani. După acest interval, inginerii şi-au încheiat stagiul, unii au plecat în armată, alţii s-au căsătorit, Dana a plecat la Timişoara, unde s-a căsătorit cu Doru. În acest mod, grupul s-a destrămat, ne-am risipit şi, fără să ştim, ne aşteptau vremuri grele…

Corina Junghiatu: Totuşi, anii 80 au fost foarte grei, o perioadă dramatică pentru societatea românească! Cum au fost aceşti ani pentru dumneavoastră?

 

Ioan Popoiu: Încă din toamna lui 80, atmosfera a început să se schimbe, după încheierea Universiadei de la Bucureşti, au început lipsurile, din magazine lipseau alimentele, nu mai găseam unt la micul dejun. Dar si atmosfera de libertate (relativă), cu care eram familiarizaţi de pe vremea studenţiei, se schimba pe neaşteptate. Se instala pe tăcute o rigiditate ideologică şi socială, nesiguranţa şi teama luau proporţii, pe nesimţite ne-am trezit într-o altă societate, tot mai străină de noi şi de idealurile noastre, a cărei faţă nu o bănuiam, eram tineri şi ne făceam încă iluzii. Dar eram la curent pe atunci cu Carta 77 din Cehia, cu acţiunile dizidentului Vaclav Havel, cu Mişcarea Goma din acelaşi an, pentru apărarea drepturilor omului, cu Scrisoarea adresată Conferinţei de la Belgrad, pe aceeaşi temă, cu acţiunile dizidenţilor români, Paul Goma, Virgil Tănase, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Doina Cornea ş.a. Această mişcare de trezire a conştiinţei civice, inţiată pe la sfârşitul anilor 70, Greva minerilor din Valea Jiului, din vara lui 77, eseul lui Goma, ,,Cutremurul oamenilor” şi înfiinţarea SLOMR, primul sindicat liber, de către dizidentul Vasile Paraschiv, a continuat şi s-a accentuat la începutul anilor 80.

În acest context, de efervescenţă civică şi de idei, eu insumi am decis să rup tăcerea şi să mă alătur acestei mişcări şi, după o reflecţie, la 31 mai 1985, am adresat un memoriu conducerii politice (Comitetului Central), în care le-am prezentat, pe şapte coli ministeriale, punctul meu de vedere despre situaţia din societatea românească şi nevoia unor măsuri înnoitoare. După trei luni, a venit ,,răspunsul” lor: la 31 august, am fost convocat la Securitatea judeţeană Braşov şi anchetat mai multe ore, pentru cele susţinute în memoriu, de maiorul Nicolae Şerban. Am fost supus la mari presiuni psihice şi supravegheat îndeaproape până în 1989.

Manifestarea pe faţă a convingerilor nu era posibilă, ceea ce ştiam, în acelaşi an, în septembrie 85, am mers la Păltiniş, pentru a-l întâlni pe filosoful Const. Noica, ale cărui cărţi le citisem, dar era plecat în străinătate. Am reuşit să-l întâlnesc în februarie 1986, iar acea întâlnire a fost fundamentală, ideea sa era că nu ne putem salva decât prin cultură, în numele acelui ,,Dumnezeu al culturii”! Am revenit de la întâlnire cu convingerea de a mă consacra cărţilor, studiului, am revenit la Păltiniş, în decembrie 1987, la înmormântarea lui Noica. În mai 1987, l-am întâlnit pe Gabriel Liiceanu, la Insitutul unde lucra, am vorbit despre aceleaşi lucruri, împărtăşea ideile lui Noica. Să menţionez că, tot acum, prin octombrie, am aniversat absolvirea facultăţii, ne-am întâlnit cu colegii de facultate, au fost trei zile de vis…Am întâlnit-o din nou pe Mariana, iubirea mea eternă…Ne-am întâlnit la Biblioteca universitară, unde ne-am văzut prima dată, apoi în Grădina botanică, am stabilit să ne scriem…O nouă tulburare a apelor s-a produs la 15 noiembrie 87, la Brasov, erau semne ale unei prăbuşiri, dar nu ştiam că sfârşitul este atât de aproape…

Corina Junghiatu: Au venit apoi acele zile din decembrie 89, început de nou ev, revolta de la Timişoara, la 16 decembrie, în 21 decembrie, la Bucureşti! Ce-au însemnat zilele acelea pentru dumneavoastră?

 

Ioan Popoiu: Am fost foarte implicat, era cu neputinţă să stau deoparte, cum am aflat de manifestaţiile de la Timişoara, am intrat în alertă, pregătindu-ne sufleteşte pentru ceea ce avea să urmeze.

Corina Junghiatu: Aţi stat în faţa televizorului sau aţi fost în stradă?

Ioan Popoiu: Lucrurile s-au desfăşurat aşa, am rămas în stare de încordare, după Timişoara, până la mitingul de la Bucureşti, din 21 decembrie, când a devenit clar ce va  urma… Pe atunci, eram muzeograf la Făgăraş şi, la ora 17, ne-am adunat în centrul oraşului, în scurtă vreme, eram mii de oameni în stradă, unde am manifestat până târziu noaptea. A ieşit armata, taburile, dar nu a tras. A doua zi, am pornit spre centrul oraşului, pentru o nouă manifestaţie, dar aflasem deja ce se întâmplase la Bucureşti, totul se sfârşise, m-am bucurat că am fost acolo unde trebuie, atunci când primejdia era reală!

Corina Junghiatu: Se năştea o nouă lume, cum au fost primele zile şi luni de libertate?

Ioan Popoiu: A fost o experienţă care se întâmplă o dată în viaţă, oricum foarte rar în istorie, am avut satisfacţia, ca istoric, de a asista la prăbuşirea unei lumi învechite şi naşterea alteia noi! Primele zile şi luni de libertate au fost ca un vis frumos întrupat, zeiţa libertăţii era printre noi şi era frumoasă, superbă, cuceritoare, am iubit-o şi eram gata de orice sacrificii pentru ea! Aerul libertăţii era atât de tare, încât ne simţeam ca ameţiţi, dar aerul acesta ne făcea bine, nu voiam altceva. Au fost luni frumoase, fericite!

Corina Junghiatu: Aţi fost implicat în fenomenul PIAŢA UNIVERSITĂŢII?

 

Ioan Popoiu: Momentul respectiv a fost crucial, am fost din primul moment de partea celor aflaţi în Piaţă, pentru emanciparea de comunism, iar brutalitatea intervenţiei din 13-15 iunie 1990 a fost un atentat grav. În timpul manifestaţiei maraton, am fost la Timişoara, în Piaţa Operei, unde s-a desfăşurat un mare miting, acolo am cunoscut-o pe Doina Cornea, i-am sărutat mâna cu mare emoţie. În Bucureşti nu am mai ajuns, s-a sfârşit rapid şi brutal, manifestaţia a fost înăbuşită prin forţă. Iar consecinţele au fost de lungă durată.

Corina Junghiatu: Cum au fost anii 90, în viaţa dumneavoastră?

 

Ioan Popoiu: Au fost ani grei, tulburi, ca pentru majoritatea oamenilor, numai cinicii, afaceriştii veroşi şi profitorii au dus-o bine. Repere nu existau, în afară de deţinuţii politici şi veteranii care au luptat în Rusia împotriva armatei roşii, era greu să te orientezi. Pentru mine, nu a fost uşor, eram marcat de cursul evenimentelor, nu-mi găseam liniştea, atmosfera era extrem de tulbure, toxică chiar, eram mai tot timpul revoltat, realizam bine că mergem într-o direcţie contrarie celei dorite de noi.

Corina Junghiatu: A fost o perioadă grea?

 

Ioan Popoiu: Este puţin spus, disperarea era foarte mare, în condiţiile în care aşteptările erau uriaşe, voiam să se întâmple adevărate minuni, iar cei care conduceau se târau precum cârtiţele. Au fost oameni, oneşti, care s-au sinucis pur şi simplu din deznădejde, deoarece vedeau dezastrul care se profila. Mă gândesc la Călin Nemeş, actor cu stofă de erou, care a înfruntat soldaţii cu pieptul gol, în 21 decembrie, în piaţa Clujului, aceştia au tras în plin, Nemeş s-a prăbuşit în stradă, dar a supravieţuit miraculos, pentru ca, peste câţiva ani, să se sinucidă din disperare, în semn de protest faţă de farsa politică de la putere!

Corina Junghiatu: Ce gânduri vă stăpâneau?

Ioan Popoiu: Eram într-o revoltă permanentă faţă de cursul evenimentelor, nu vedeam nicio ieşire, ne învârteam toţi, milioane de oameni, într-un cerc vicios. Pe atunci, în aceşti ani, scriam poeme postmoderniste, ca şi în anii 80, şi am observat copleşit că tonalitatea acestora era asemănătoare, deşi existase momentul 89! Fusese doar o iluzie de schimbare, alternativa, reală, practic nu exista.

Corina Junghiatu: Eraţi implicat? Cum era AGORA acelor ani?

 

Ioan Popoiu: Eram, până în vârful unghiilor! Cu temperamentul meu romantic şi concepţiile care mă animau, eram mereu în avangardă, hotărâţi să ducem până la capăt ceea ce începusem în 21 decembrie 89! De fapt, pentru mine, implicare începuse mai înainte, încă din adolescenţă, în 1968, s-au întâmplat evenimente esenţiale, revolta studenţească din Cartierul Latin, Paris, a fost asasinat senatorul Robert Kennedy, idolul generaţiei noastre, iar la 21 august 1968, a fost înăbuşită primăvara de la Praga, de tancurile ruseşti. Botezul meu poltic a avut loc în acest an, douăzeci de ani mai târziu, în 1989, aceste convingeri au fost reactivate. Pentru mine şi cei din generaţia mea, 21 decembrie 89 nu era decât continuarea acelui 21 august 1968, din adolescenţă! Însă drumul era lung şi greu, obstacolele numeroase! Am aderat încă din primele zile la o formaţiune politică de dreapta, iar la alegerile din 20 mai 1990, am candidat pe listele Uniunii Democrat Creştine, dar nu am ajuns deputat. La următoarele alegeri din 1992, am candidat la Senat, pe listele Mişcării pentru România, condusă de Marian Munteanu. Nu am reuşit să devin nici deputat, nici senator, dar politica a continuat să mă pasioneze. După venirea la putere a Convenţiei şi alegerea lui Emil Constantinescu, considerând că am revenit la normalitate, mi-am reluat preocupările intelectuale.

Corina Junghiatu: Acei ani au reprezentat un moment axial?

 

Ioan Popoiu: Da, în acei ani, aveam şansa să accedem la adevărata libertate, la o societate democratică normală, la valorile României interbelice, frumoasa ţară distrusă de comunism. Această şansă s-a profilat odată cu venirea Regelui de Paşti, în 1992, şi victoria CDR, din noiembrie 1996, dar, în final, această tentativă a eşuat!

 

Corina Junghiatu: Aţi fost martor la intrarea în mileniul trei! Cum aţi perceput acel moment?

 

Ioan Popoiu: Da, a fost un moment efectiv memorabil! Să ne gândim numai: nu orice generaţie de oameni are şansa de a fi martoră la trecerea într-un nou mileniu! Momentul a fost trăit cu satisfacţie, dar şi cu preocupare, luciditate şi vădită nelinişte. Ca istoric, ştiu ce spaimă teribilă a însoţit trecerea în mileniul doi, Anul 1000, oamenii aveau impresia că este (va fi) sfârşitul lumii! Spaima prin care au trecut oamenii atunci nu poate fi descrisă! Dar să ne întrebăm sincer şi lucid: noi, oamenii Anului 2000, nu avem nicio problemă?! Viitorul nu ne trezeşte nicio nelinişte? Ştim oare spre ce ne îndreptăm? Sfârşitul lumii nu ne mai spune nimic? Răspunsul este evident negativ, poate că spaimele noastre ar trebui să le întreacă pe ale celor din Anul 1000!

Corina Junghiatu: Când a început etapa următoare în viaţa dumneavoastră?

Ioan Popoiu: Oricât aş fi fost captivat de cursul evenimentelor, realizam că trebuie să pun ordine în sufletul meu, în lumea mea lăuntrică. În sinea mea, mă întrebam ce va urma acum, revolta din 89 reprezenta o răspântie, dar noi aveam viaţa noastră, exigenţele noastre! Nu puteam lăsa lucrurile aşa, în desfăşurarea lor haotică! Continuam să reflectez, să scriu, să citesc, îmi dădeam seama că trebuie să fac ceva, să iau o decizie, care să mă ajute să pot scruta mai bine viitorul! Frământat de asemenea gânduri, în vara lui 97, ca din întâmplare, am plecat într-un pelerinaj! Am pornit din Timişoara, cu cinci autocare, pe la începutul lui august, pelerinajul fiind organizat de preoţi greco-catolici, dar în grup eram ortodocşi, catolici etc. Destinaţia pelerinajului era Medjugorje (o mică localitate croată, catolică, aflată în sudul Bosniei), unde, în 1981, Fecioara Maria a apărut unor copii, (era a treia apariţie marială, după Lourdes şi Fatima). Aici, la începutul lui august, în fiecare vară, se organiza un festival al tineretului catolic din Europa. Spre acest loc ne-am îndreptat, trecând prin Ungaria, Croaţia şi, evident, Bosnia. Traversând Bosnia, de la nord la sus, am trecut prin Sarajevo, capitala ţării, şi am văzut peste tot semnele războiului, urmele gloanţelor erau pe toate clădirile întâlnite în cale. Slujbele (liturghiile) aveau loc în catedrala principală din Medjugorje, aflată sub custodia franciscanilor, la fiecare oră, în altă limbă, italiană, franceză, germană, iar în centrul orăşelului se află o mică statuie a Fecioarei, unde ne adunam seara, pentru rugăciuni şi cântări. Dormeam afară, în corturi, iar cei care aveau euro stăteau la hotel, masa o luam gratuit la cantinele deschise de italieni aici – să adaug că peste tot se vorbea italiana! Într-o zi, ne-a vorbit părintele Jozo, căruia i se arătase Fecioara, apărea un ziar cu mesajele EI, copiii, acum oameni tineri, ne-au vorbit despre aceste apariţii, care continuau, întâlnirile aveau loc zilnic pe stadion, unde participau mii de oameni. În timpul şederii acolo, am urcat pe colină, într-o zi la amiază, împreună cu Elena Pora, o fată frumoasă şi elevată din Braşov, care vorbea italiană, ea fusese de multe ori în pelerinaj, fiind iubită de toţi pentru fineţea ei. Am urcat amândoi, în puterea soarelui de amiază, până în vârful colinei din marginea oraşului, aflat la peste o mie de metri, unde se afla o cruce foarte mare. Acolo, la Medjugorje, era un spirit specific, cântam în biseric sau pe stadion, ţinându-ne de maini, cu deosebită căldură şi încredere, eram toţi creştini, ca la început, nu mai conta confesiunea din care făceam parte! În noaptea din ajunul plecării, am urcat cei peste 1000 de metri ai muntelui din apropierea oraşului, închipuind astfel drumul Mântuitorului spre Golgota, iar acolo, sus pe munte, la ora 5 dimineaţa, a avut loc o ultimă liturghie pentru noi, iar la sfârşitului liturghiei, preoţi catolici, în veşminte albe, ne-au oferit, tuturor celor prezenţi, trupul Domnului (Corpus Christi). În acest mod, apoteotic, s-a încheiat pelerinajul nostru. M-am întors schimbat, iar peste un an, în toamna lui 1998, am intrat la Teologie!

Corina Junghiatu: De ce Teologia?

 

Ioan Popoiu: Gândul de a ajunge la Teologie era mai vechi, calea spirituală se profilase devreme, dar ezitam, într-o vară, pe la 30 de ani, pornisem pe jos până la mănăstirea Sâmbăta, ctitoria lui Brâncoveanu, iar în anii 80, citeam cartea fundamentală a Părintelui Stăniloae, apărută în 1943, ,,Iisus Hristos sau îndumnezeirea omului”! În aceeaşi vreme, citeam Teologia Dogmatică, în trei volume, fără egal, a Părintelui şi Filocalia, în zece volume, a aceluiaşi. Drumul era trasat deja pentru mine, dar revolta din 89 a întrerupt pentru câţiva ani acest parcurs. Când, în octombrie 98, am pătruns pe poarta Facultăţii de Teologie ,,Andrei Şaguna” din Sibiu, eram perfect motivat, ştiam spre ce mă îndrept, calea era deschisă! Am început cu literatura, am continuat cu istoria şi filosofia, pe la începutul anilor 90, am făcut câţiva ani de yoga, acum, prin intrarea la Teologie, încercam să sintetizez toate preocupările mele anterioare într-o aspiraţie spirituală înaltă.

Corina Junghiatu: Aţi avut un proiect ca student la Teologie? Urmăreaţi ceva anume?

 

Ioan Popoiu: La început, tatonam, întrebându-mă ce voi face. Nu exista ceva concret, nu mă gândeam la preoţie, totuşi, cum am intrat la facultate, am început să predau elevilor religie, îmi plăcea, o făceam cu pasiune. Pe de altă parte, era dificil să slujeşti în rândul clerului, erau anumite exigenţe, voiam să rămân un spirit liber! Teologia era, pentru mine, în primul rând, o preocupare metafizică, cunoaşterea adevărurilor ultime! Am venit la această facultate, pentru că chiar voiam să cunosc mai mult despre partea nevăzută, tainică, a lucrurilor, despre suflet, aspecte pe care credeam că le cunosc! Timp de cinci ani, am urmat cursurile secţiei pastorale ale facultăţii de Teologie, aceea care îi pregătea pe viitorii preoţi şi, ca şi înainte, am urmărit să mă pregătesc cât mai bine, să obţin note maxime. A fost o experienţă remarcabilă parcurgerea acestor ani, mi-a permis să mă decantez sufleteşte, să-mi cunosc limitele, să-mi fixez mai bine obiectivele.

Corina Junghiatu: După absolvirea Teologiei, ce v-aţi propus?

 

Ioan Popoiu: După absolvirea celei de-a doua facultăţi, mi-am dat seama că mă aflu la o răscruce, poate cea mai mare din viaţa mea, eram singur, liber, nu aveam niciun fel de angajament social, m-am gândit chiar să intru (să mă retrag) în mănăstire! Puteam, în principiu, să fac orice, aveam experienţă, cunoştinţe, inteligenţă, inspiraţie, suficiente atuuri! În acelaşi timp, mă străduiam să evit experimentele radicale, unii preoţi mi-au recomandat şi ei mănăstirea, să merg pe calea ascezei spirituale. Dar preocupările intelectuale continuau să mă captiveze. M-am gândit îndelung, profund, ce să fac, cum ar fi mai bine, nu-mi era uşor să iau o decizie. În cele din urmă, am decis să-mi continui demersul intelectual şi să mă dedic scrisului!

Corina Junghiatu: Cum aţi ajuns la performanţa intelectuală din ultimii zece ani?

 

Ioan Popoiu: Am început prin publicarea unui volum de poeme, scrise în anii anteriori, 80 şi 90, intitulat VIFOR ERETIC! Poemele, publicate după absolvire, exprimau fidel starea mea anterioară frecventării Teologiei, m-a surprins această constatare! Volumul a apărut în 2008, la Iaşi. În vara aceluiaşi an, am început să lucrez la prima carte ştiinţifică, cu tematică istorică, intitulată STATELE DIN SUD-ESTUL EUROPEI (1804-1999), carte publicată în anul 2010. Noua carte era o dezvoltare (amplificare) a lucrării de licenţă în istorie. În acelaşi an, am început să scriu la următoarea carte de istorie, ROMÂNII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR (275-1247), apărută în 2012, subiect care mă pasiona încă de pe vremea studenţiei, este vorba despre perioada îndelungată ce a urmat după retragerea legiunilor romane, în 275, interval ce fascinează pe istoric. Am continuat să scriu şi să public în ritm constant, în 2015, am publicat ediţia II din ROMÂNII…, apărută la Iaşi, la Junimea. Cu un an înainte, în 2014, am început redactarea unei cărţi ample despre lumea medievală românească, STATELE MEDIEVALE ROMÂNEŞTI (1386-1714), apărută tot la Iaşi, la aceeaşi editură, în decembrie 2016, după un efort întelectual de aproape trei ani. În vara 2017, am publicat, la Bucureşti, ediţia II din STATELE… (pe care ţi-am trimis-o). În sfârşit, o ultimă carte cu tematică istorică, ÎNTEMEIEREA ROMÂNIEI (1859-1918), am publicat-o chiar în anul Centenarului, în noiembrie 2018, tot la Bucureşti.

Dar, în anii aceştia de performanţă intelectuală, preocupările mele spirituale erau mai curând eclectice, nu eram confiscat numai de o singură disciplină sau temă! Prima şi marea pasiune din adolescenţă până azi a fost literatura, continuam să scriu poeme, eseuri, articole diverse. În paralel, în 2016-2018, am scris şi publicat eseuri, PE CALEA DAMASCULUI, HAMLET LA ELSINORE, EMINESCU, LECŢIA LUI RIMBAUD. În acelaşi interval, am apărut cu grupaje de poeme, în mai multe antologii, ,,PRINTRE RÂNDURI…, PRINTRE GANDURI…, PRINTRE OAMENI…, CENACLUL ECREATOR 2, PRIMĂVARA CUVÂNTULUI, LACRIMA DRAGOSTEI ş.a. Confirmarea acestor reuşite intelectuale a fost alegerea ca membru în UNIUNEA SCRIITORILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ (USLR), din Basarabia, în martie 2018, iar în februarie 2019, am primit o Diplomă de excelenţă, din partea USLR, pentru promovarea spiritualităţii româneşti. În prezent, scriu o carte de Amintiri, un eseu despre Faust şi pregătesc un volum de interviuri.

Corina Junghiatu: Cât de grei au fost aceşti ani, ce satisfacţii aţi avut ?

 

Ioan Popoiu: Au fost ani grei, de eforturi uriaşe, supradimensionate, când nu am mai avut viaţă personală, am trăit pentru un proiect intelectual! În aceşti ani, eu nu am avut practic concediu, lucram continuu, inclusiv duminica, nu mă opream decât atunci când mă dobora oboseala, surmenajul, migrena, epuizarea erau stări curente, normale… Problema mea, în aceşti ani, a fost timpul, lupta continuă cu timpul, pentru a obţine răgazul ca să-mi scriu cărţile şi, în acelaşi timp, să pot continua ca fiinţă umană normală. De multe ori, am trecut dincolo de limita mea umană, continuând să scriu şi să trăiesc, ca om, eu am supravieţuit prin miracol, pentru că numărul cărţilor scrise şi publicate, în numai zece ani, era cu neputinţă în condiţii umane normale. A fost un experiment chinuitor, epuizant, periculos, pe care nu l-aş mai încerca a doua oară, pentru că Dumnezeu nu face daruri de două ori. Da, am avut satisfacţii, am fost confirmat public, omologat ca scriitor, dar preţul plătit a fost uriaş, inuman…Trebuie să treci printr-o asemenea experienţă-limită, ca să înţelegi asta…

Corina Junghiatu: Cum aţi putut armoniza pasiuni atât de diverse, yoga, istorie, literatură, teologie?

 

Ioan Popoiu: Nu ştiu cum, aparent, erau cu neputinţă de armonizat, dar aşa am procedat mereu, din adolescenţă, când eram pasionat de ceva, nu mai ţineam seama de nimic, era o seducţie devoratoare, în fiecare din aceste discipline, am încercat să merg până la capăt, fără să mă întreb, iraţional, nebuneşte…Nu puteam renunţa la niciuna din ele, mi se păreau fundamentale, în plus, nu era vorba doar de cele enumerate…Nu există domeniu al cunoaşterii care să nu mă pasioneze, nu mai vorbesc de cele spirituale, dar ştiinţa însăşi, o disciplină atât de dificilă şi de vastă, mă atrăgea irezistibil… În tinereţe, mi-a căzut în mână o ,,Istorie generală a ştiinţei”, în patru volume, scrisă de un autor francez, m-am aruncat asupra ei, încercând să trăiesc aventura cunoaşterii cu fiecare savant, cu fiecare invenţie, din toate timpurile, din antichitate până azi…A trebuit totuşi să mă limitez la partea spirituală, la metafizică, la cele despre care vorbeam mai sus…Dar fascinaţia pentru cunoaştere, ca întreg, ca un tot, mi-a rămas intactă până azi şi nu se va stinge vreodată…Astfel de gânduri mă urmăreau pe când încercam, la 30 de ani, înainte de 89, să înţeleg misterele dintr-o carte atât de incitantă, precum ,,Dimineaţa magicienilor”, o carte obligatorie pentru orice tânăr avid de cunoaştere.

Corina Junghiatu: Există un secret al performanţei intelectuale?

 

Ioan Popoiu: Întrebarea aceasta este inevitabilă, când admiri performanţa în sine, dar aici nu poate fi vorba de o reţetă…Ca să ajungi la performanţă şi să încerci să-i înţelegi resorturile, trebuie în prealabil să parcurgi un drum spinos, printr-un deşert fără apă şi lumină, astfel încât aventurile lui Făt-Frumos să-ţi pară jocuri copilăreşti. Trebuie să fi parcurs şi asimilat mii şi mii de cărţi, să ai un capital substanţial de experienţă, să nu-ţi fie străine trăirile cele mai profunde şi mai inaccesibile, să deţii ceva ce-ţi aparţine numai ţie, într-o expresie metaforică: să porţi stea în frunte!

Corina Junghiatu: Am parcurs împreună drumul spre creste! Când şi cum începe drumul aflat dincolo de creste? Unde este sfârşitul parcursului spiritual?

 

Ioan Popoiu: Ajungem astfel, din întrebare în întrebare, la apogeul discuţiei noastre…Efortul nostru din cea mai fragedă tinereţe nu ar avea niciun sens, dacă nu am atinge acest punct omega al existenţei noastre…Drumul acesta, axial, cel mai însemnat şi mai primedios, începe în momentul în care acţiunea noastră umană, ambiţia, energia, aspiraţia se încheie, pentru a începe un drum nevăzut, aflat dincolo de cel mai înalt vârf  uman, când păşim pe terenul metafizicii, unde nu ne mai bucurăm decât de graţia divină. În acest punct, evoluţia depinde de propria noastră interioritate, de elevaţia dobândită în anii de cunoaştere raţională, de gradul de desăvârşire. Sfârşitul parcursului spiritual este în Dumnezeu, toţi iniţiaţii din toate timpurile ne spun acest lucru, nu există o altă desăvârşire care să ocolească divinitatea! Eforturile noastre umane sunt orientate ,,ad maiorem Dei gloriam”, după formula Sf. Ignaţiu de Loyola.

În încheierea acestui interviu, ca o concluzie, aş sublinia că viaţa mi se pare o aventură frumoasă, enigmatică, fascinantă, inepuizabilă…

 

Corina Junghiatu: Vă mulţumesc mult, Domnule Profesor, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu.     

      

Grai Romanesc